Am simţit pe braţul stâng o atingere, întâi uşoară, apoi, de parcă ceva mă strângea încet. Continuam să aud Jersey Girl şi vocea gâjâită a lui Tom Waits, care se încăpăţâna să cânte în faţa mea fără să deschidă gura. După care, strânsoarea a devenit ceva mai puternică, cineva mă scutura de braţ deja. Am deschis ochii. Am clipit de câteva ori, nu, nu era Tom Waits. Era şoferul autocarului, care mă privea nerăbdător şi îmi întindea un paşaport. Paşaportul meu. Am încercat să-mi limpezesc ochii şi să mă uit în jur. Unde era Tom Waits? Încă îl auzeam.
Normal, aveam căştile puse şi adormisem ascultând Tom Waits.
După ce m-am dezmeticit, am aflat că blonda de lângă mine se alesese cu o amendă şi cu un fel de îndosariere, pentru că încălcase regulamentul privind plimbările în afară. Altfel spus, urma să stea în ţară cel puţin trei luni, înainte să mai poată pleca. Era foarte nervoasă.
– Ce idioţi! Auzi, trei luni să stau în ţară! Să creadă ei, că io vineri sunt înapoi!
M-a bufnit râsul. Avea o indignare haioasă.
– Da, cică nu aveam voie să vin aşa repede. Ce să zic, idioţi! Io mă întorc săptămâna viitoare, că mă căsătoresc aici, în Germania. Ce cred ei?
După ce şi-a rumegat nervii câteva minute, l-a sunat pe iubi, să-i dea vestea cea mare. Aia cu trei-luni-în-ţară, că aia cu nunta cred că o ştia.
– Ce faci, iubi? Da, zi şi tu, mi-au luat 150 de euro, cică n-am stat în ţară trei luni şi tre’ să stau acum! Hă?
Iubi o fi îngăimat ceva ce nu i-a convenit.
– Tu nu înţelegi că mi-au luat paşaportul şi m-au dus acolo la secţie??!
– …
– Daaaa şi mi-au luat şi amprentele, idioţii! Cum nu înţelegi? Amprentele, iubi, amprentele! Am pus degetele pe ceva negru şi apoi pe o chestie… Cum nu ştii? Io de unde să ştiu cum se zice la amprente pe nemţeşte?
– …
– Da, măi, am băgat degetele în ceva negru şi… (moment în care iubi o fi zis ceva ce a enervat-o şi mai rău, pentru că, brusc, a fost retrogradat)… Idiotule! Amprente, amprente, na! Cum să le zic altfel, dacă tu nu înţelegi?!
– …
– Tu unde eşti acum?
– …
– De ce? Şi aia ce se aude acolo ce e?
– …
– Şi mâine nu lucrezi?
– …
– De ce?
– …
– Aha. Io mă întorc, sigur că mă întorc! Dacă mă opresc ăştia, vii tu în România şi ne căsătorim acolo şi gata, după aia nu mai au ce să-mi facă! Idioţii!
– …
– Da, iubi, ţi-am zis că nu aveam ce face, a trebuit să plătesc.
A mai ţinut-o aşa o vreme, ba cu iubi, ba cu da’ tu unde eşti, după care a închis, şi-a pus căştile şi s-a cuibărit nervoasă în colţul ei, cu ochii închişi.
Dimineaţă, puţin după 5, am oprit undeva prin Austria, lumea s-a îngrămădit la budă, alţii la cumpărat prostii de ronţăit, cei care se treziseră, că unii sforăiau de-a binelea şi îi invidiam al naibii pentru că erau în stare să doarmă în astfel de condiţii. Am coborât şi eu, să trag o ţigară şi să îmi îndrept picioarele. La scurt timp, a apărut şi blonda. Îşi luase pe ea un hanorac roz, avea faţa cam adormită, dar la fel de dulceagă, era genul care nu arăta rău nici măcar după o noapte de nesomn. Mi-a făcut cu mâna şi s-a îndreptat hotărâtă spre cafenea. Am terminat ţigara şi mi-am îndesat mâinile în buzunare, parcă aş fi vrut şi eu o cafea caldă şi ceva de mâncare, începusem să simt din nou foamea. În buzunarul drept am simţit telefonul şi mi-am amintit de sms-urile pe care nu le verificasem. Marcela şi sâcâielile ei puteau să mai aştepte, mi-am zis şi am pornit spre cafenea, uşor zgribulit. Era rece bine. Când am ajuns la uşă, am dat nas în nas cu blonda, care tocmai ieşea, cu un pahar cu cafea în mână.
– Bună dimineaţa.
– Bună dimineaţa.
Cred că i-am şi zâmbit uşor, deşi în gând mă rugam să nu mă oprească, nu aveam chef de vreo conversaţie matinală stupidă. Nu m-a oprit. Părea adormită încă sau îngândurată, probabil că o muncea povestea cu paşaportul. Am luat şi eu o cafea to go, un sandviş şi un croissant. Era plăcut înăuntru, miroasea a cafea şi a chestii de patiserie. Aş fi vrut să mă aşez la o masă şi să mănânc acolo, dar mi-era că pleacă autocarul fără mine, habar n-aveam care erau regulile la opririle acelea, noaptea nu făcusem prea multe popasuri, şoferul se cam grăbise. N-aveam niciun chef să rămân pe la mama zmeilor, prin Austria. Aşa că, am ieşit, cu părere de rău, şi m-am întors la autocar. Cei mai mulţi urcaseră deja. Şoferul era lângă uşa din faţă, fuma şi se uita în jur, probabil că dăduse adunarea. Am mai rămas şi eu preţ de o ţigară şi câteva guri de cafea caldă, apoi m-am îndreptat spre locul meu. Blonda părea că se trezise, îşi prinsese părul într-o coadă de cal şi se rujase. Când m-am aşezat, cotrobăia printr-o gentuţă, mi-a aruncat o privire fugară şi mi-a zâmbit, a scos din ea un încărcător de mobil, apoi s-a întors spre mine şi mi-a spus victorioasă:
– Gata! Ştiu cum fac să vin înapoi: declar paşaportul ăsta pierdut şi îmi fac altul. Şi mă mai găsesc ei la paştele cailor!
Mă uitam la ea, la faţa ei simetrică, la buzele date cu roz lucios şi nu ştiam dacă să râd sau nu. Până să mă hotărăsc, m-a salvat telefonul. Al meu. Mai întâi, l-am simţit cum vibrează în buzunar, apoi s-a auzit soneria. L-am scos repede, nu de teamă că ar fi trezit pe cineva, între timp, toată lumea părea să se fi trezit, în jurul meu se auzeau foşneli, vorbe mai mult sau mai puţin şoptite, cineva pusese chiar muzică, de pe un mobil, după cât de prost se auzea, habar n-aveam ce era, ceva românesc, dar nu manele, măcar atât. Dar soneria mea era una foarte puternică şi enervantă, mă irita pe mine, nu îmi era neapărat de ceilalţi. Când am văzut ecranul micuţ, am realizat că nu mă suna cineva, era alarma pe care o uitasem setată pentru ora şase, deşi nu-mi aminteam când pusesem eu telefonul să sune la ora şase dimineaţa, cât fusesem în Germania. L-am oprit şi m-am uitat din nou spre blondă, cred că aveam pe faţă şi un zâmbet tâmp de scuze, numai că ea era deja ocupată cu propriul mobil, pe care tasta de zor un mesaj. Probabil că îi scrie lui iubi marea ei revelaţie, mi-am zis în gând, după care, dacă tot eram cu telefonul în mână, m-am gândit să văd de ce mă sâcâise Marcela în timpul nopţii. Aveam şase mesaje necitite, probabil că unele veniseră cât timp eu mă întâlnisem în somn cu Tom Waits.
Dar numai unul singur era de la Marcela. Celelalte veniseră de pe numărul Corinei. Asta chiar era surprinzător. Am deschis unul, la nimereală. „Trebuie să vorbim, dă un semn.” Altul: „Andreas, chiar am să îţi spun ceva important, sună-mă.” La fel de bine ar fi putut fi ale Marcelei, cam la fel îmi scria şi ea, când îşi punea în cap să dea de mine cu orice preţ, iar eu mă încăpăţânam să nu-i răspund. M-am gândit că or fi toate la fel şi, sincer, n-am simţit nici cea mai mică urgenţă de a-i scrie sau de a o suna, să aflu ce aveam de vorbit atât de important. Mi-am zis că îl deschid şi pe ultimul şi gata, mă întorc la muzica mea din căşti, şoferul tocmai verificase dacă era toată lumea la bord şi pornise. „M-am săturat să fac pe nebuna. Vreau să divorţăm.” Am clipit prosteşte, credeam că nu văd bine sau poate că visam din nou, adormisem şi… dar nu, m-am uitat în dreapta mea şi am văzut-o pe blondă, care continua să chinuie tastele mobilului, mi-am rotit privirea în jur, companionii mei de călătorie erau la locurile lor, peisajul de un verde incredibil de proaspăt al Austriei alerga pe lângă noi cu viteză.
Corina nu era nebună? Corina jucase teatru?! Ce dra… Şi voia să divorţeze. Îmi venea să sar în picioare şi să dansez pe culoarul autocarului, să strig, să… am mai citit o dată mesajul, să mă asigur că nu înnebunisem. Nu, nu, nu, era scris cât se poate de clar, simţeam cum fierb pe dinăuntru, trebuia să fac ceva, altfel explodam. M-am uitat scurt la profilul încruntat al blondei, am luat-o de umeri şi am pupat-o apăsat pe obrazul stâng. Apoi, m-am apucat repede să-i scriu Corinei un mesaj, să-i spun că nu întelegeam despre ce vorbea. Urma să joc şi eu teatru, să îmi pot pregăti plecarea. Bahamas, I’m on my way…
