Cum l-am întâlnit pe Tom Waits (IV)

patruPaşii mei continuau să se audă cu un oarecare ecou pe asfaltul ud. Ceva mai în faţă, strada părea mai bine luminată, parcă începeau să se vadă şi unele vitrine. Eram pe punctul de a mă întoarce la depozitul de imagini care era memoria mea, în căutarea unui indiciu care să-mi spună unde mă aflam, când am văzut o maşină venind pe mijlocul drumului. Şoferul mă observase, aşa că începuse să claxoneze. Un claxon cu sunet ciudat. M-am dus mai spre margine, nu era nevoie să creadă că aş fi vreun sinucigaş hotărât să i se arunce în faţă. Chiar nu eram. Când maşina s-a apropiat, apoi a trecut pe lângă mine, am văzut că era un model vechi, ceva ce aducea a anii ’30, n-aş fi putut spune ce marcă, nu sunt chiar genul obsedat de maşini, dar, categoric, un model din perioada aia. M-am întors şi m-am uitat după ea, se mai vedeau doar stopurile, îndepărtându-se.

M-am scuturat, bun, era o maşină veche, ce dacă, există colecţionari de aşa ceva, nu le vezi prea des pe şosele, dar sunt multe din astea funcţionale. La trei dimineaţa, pe o stradă pustie, din Dumnezeu ştie ce colţ de lume? Şi ce zi era?! Mi-am scos mâinile din buzunarele pantalonilor şi am dat să caut telefonul mobil, când am realizat că eram îmbrăcat în costum. Da, pantaloni din stofă şi sacou. Bine, nu părea cine ştie ce costum scump, totuşi, costum. Mi-am pipăit buzunarele, am găsit chiar unul interior, la sacou, dar nici urmă de telefon mobil. Nici nu mai ţineam minte de când nu îmbrăcasem un costum, sunt genul care nu le suferă, mă fac să mă gândesc la înmormântări, nunţi, divorţuri, botezuri, tot felul de ocazii din astea mult prea serioase, grave. Nu că eu aş fi neserios. Sau poate că da, într-un anume fel, dar, în fine, nu despre asta era vorba atunci, ideea era că ceasul meu arăta aproape trei şi jumătate dimineaţa, habar n-aveam unde eram şi de ce mă plimbam îmbrăcat într-un costum la ora aia. Şi unde naiba îmi era mobilul? Brusc, am realizat că aveam şi pălărie, cum de nu observasem până atunci? Mi-am luat-o de pe cap, m-am uitat la ea ca la o ciudăţenie, era neagră, cu bor larg şi cu o panglică neagră legată deasupra borului, da, pălăriile din anii ’30, ce naiba, văzusem şi eu filme cu gangsteri. Sau poze din alea alb-negru, cu Calea Victoriei în perioada interbelică, după care plângeau toţi. Ce dra… M-am oprit şi m-am uitat mai bine în jur. Totuşi, nu era Calea Victoriei, nu era Bucureşti. Era a doua oară când îmi spuneam asta, în interval de câteva minute.

Mi-am pus pălăria la loc pe cap, dacă tot o aveam, şi am iuţit pasul spre zona din faţă, care părea mai luminată. Priveam drept înainte şi călcam apăsat, de parcă asta m-ar fi ajutat să desluşesc toată aiureala aceea în care mă trezisem. După vreo sută de metri, m-am retras înapoi pe trotuar, pentru că au mai trecut două maşini. Tot modele vechi. Tot nu ştiam exact ce modele. Dar, categoric, vechi. Foarte vechi. Anii ’30. Cei de la volan aveau şi ei pălării. Şi costume. Nici urmă de fiinţă omenească în blugi şi geacă. Nu înţelegeam nimic.

După vreun sfert de oră de mers, am ajuns la o zonă cu vitrine, şi pe o parte, şi pe alta. Erau la parterele unor clădiri care arătau tot ca un fel de blocuri sau case cu etaj, habar n-aveam cum să le numesc, dar păreau locuinţe, nu birouri sau aşa ceva. Stilul american, din filmele vechi, da, clădirile acelea arătau ca unele pe care le văzusem în filme. Deasupra vitrinelor atârnau reclame mai mici sau mai mari, cu numele magazinelor sau cu ce îţi ofereau. Money to loan scria pe un geam, cu litere destul de mari, vopsite, litere care aş fi zis că erau times new roman, doar că în anii ’30 nici nu visau ăia la times new roman. Pe o pancartă din faţa unui alt magazin: Pipes-Natural Bloom Cigar. Şi tot aşa, în josul străzii: Tailor. Laundry. Cleaning. Bakery. Sodas-Sandwiches-Candy. Clar, eram în America şi n-aveam nici cea mai mică idee unde anume şi de ce, doar nu mai fusesem niciodată în America şi nici măcar n-aş putea spune că îmi dorisem vreodată foarte mult asta. Aveam o imaginară listă cu diverse locuri din lume pe care îmi doream să le văd, dar America nu fusese vreodată în fruntea ei. Şi dacă ar fi fost doar asta, dar… în anii ’30?!

M-am oprit lângă un fel de butic deasupra căruia scria mare Chocolates and Cigarettes şi care pe un geam avea desenat cu alb Tobacco, iar pe celălalt Cafe. Înăuntru era lumină, părea deschis. Da, chiar era deschis, pe uşa dintre cele două vitrine tocmai ieşea cineva. Un bărbat cu o pălărie cam ca a mea pe cap şi îmbrăcat în deja nelipsitul costum şi un pardesiu negru descheiat, peste el. Pantofii n-am apucat să-i observ, dar aş fi pariat că erau din aceia alb cu negru, cum se purtau în vremurile alea şi cum mai vezi azi doar la unii şmecheraşi de prin show-biz.
Azi? m-am întrebat imediat. Care azi?
Şi s-ar putea s-o fi spus chiar cu voce tare, nu în gând.

M-am uitat înăuntru, prin vitrină. Părea un soi de tutungerie, cu mobilier din lemn masiv, în tonuri de maroniu închis, iar după tejghea era un bărbat cu un şorţ din acelea mari, cum nu se mai poartă acum, pus peste cămaşa albă şi pantalonii din stofă, desigur. Mai erau doi inşi, care pălăvrăgeau ceva cu el, plus încă unul, cu spatele, care se uita la nişte cutii cu cigars. Cei doi aveau costume şi pardesie, pălării şi pantofi… neah, erau negri, nu alb cu negru, de dandy, cum crezusem. Tipul singur, cel cu spatele, era îmbrăcat şi el în costum, dar unul mai ponosit şi parcă din altă epocă, nu prea avea eleganţa celorlalţi. De fapt, mai degrabă păreau nişte pantaloni de la un costum şi un sacou de la un alt costum, cu un croi ciudat, nu aducea deloc a anii ’30 şi îmi părea că avea un aspect foarte familiar, dar nu reuşeam să îmi dau seama de unde. Şi o pălărie avea, dar nici ea nu prea semăna cu cele pe care le văzusem de când aterizasem acolo. Categoric, omul era din alt film. Asta e o expresie cu care mă pricopsisem în urma ieşirilor cu un amic amator de beţii întinse până spre dimineaţă, care, la fiecare două-trei fraze, arunca a lehamite: da, mă, ăla era din alt film. Când nu eram cu el, mă trezeam că ziceam şi eu la fel, în gând sau în vreo discuţie. Aşa şi atunci. Dar omul chiar părea că nu era în locul şi timpul potrivit. Cum nu eram nici eu.

Bun, mi-am zis, hai să vedem despre ce e vorba. Şi m-am îndreptat spre uşă. Când am deschis şi am păşit înăuntru, s-a auzit un clopoţel. Tipul de la tejghea mi-a aruncat o privire fugară, fără să-şi întrerupă discuţia cu cei doi. Mirosea a cafea proaspăt măcinată şi a tutun, a tutun bun, nu a mahoarcă. Şi se simţea un iz de ziare, de cearneală de tipar şi de parchet vechi. Fără să vreau, m-am uitat în jos, da, chiar era o duşumea din lemn, dar mirosul era de la ceara cu care probabil că fusese lustruită, aproape că lucea. Iar pe un stativ metalic, undeva în stânga, erau multe ziare şi reviste. Cei trei vorbeau în engleză, nu auzeam ce anume, dar era engleză. Mi-am rotit privirea în jur, erau tot felul de cutii, cutiuţe, sertare şi sertăraşe, unele cu sticlă deasupra, sub care se vedeau bomboane, batoane de ciocolată, trabucuri, sticluţe mici, plus rafturi cu băuturi şi cu borcane în care era cafea boabe şi cafea măcinată.

Cred că se vedea de la o poştă că aveam un aer nedumerit, pentru că, după câteva minute în care am stat înţepenit în mijloc, privind la lumea aceea în care nu înţelegeam cum ajunsesem, tipul de la tejghea mi s-a adresat:
Can I help you, mister?
Am tresărit şi mi-am luat privirea de pe o vitrină cu multe trabucuri. M-am uitat spre el. Cei doi domni cu care pălăvrăgise până atunci se întorseseră şi ei şi mă priveau cu un aer curios.
No, thanks, am reuşit să bolborosesc.
Ce era să-i zic, da, ajutaţi-mă să înţeleg ce caut aici şi cine naiba sunteţi?

Brusc, am avut o revelaţie: ziarele! Am pornit ca un automat spre stativul cu presa, să văd ce dată era. Wall Street Journal – 22 august 1932. Aşa deci!
M-am răsucit pe călcâie, cu gândul să mă adresez tipului de după tejghea, când l-am văzut din profil pe bărbatul care mai devreme fusese cu spatele, pe cel din alt film. Şi cuvintele mi s-au oprit în gât. Semăna al dracu’ de bine cu . Nu semăna, chiar era ! Perciunii lui, tentativa aia mică de barbă, mina uşor încruntată, pălăria împinsă spre spate. Luase o cutie cu trabucuri şi i-o întindea vânzătorului. Apoi, l-am auzit că îi spunea ceva, n-am reuşit să înţeleg ce, dar i-am recunoscut vocea gâjâită, inconfundabilă. N-avea cum să mi se pară, cred că oricine ar recunoaşte vocea lui , fie că-i place, fie că nu, cum să n-o recunoşti, chiar e unică.
Fără să apuc să-mi dau seama ce vreau să fac, picioarele mi s-au pus în mişcare şi am luat-o spre el. , ! Îl admiram pe omul acela, trebuia să vorbesc cu el! Dar… în 1932? Ce mai conta, la urma urmei, eu cum ajunsesem acolo?

– Mister

N-am apucat să continui, pentru că s-a răsucit spre mine, cântând. Hm. Jersey Girl. Adică, îl auzeam cântând, dar nu părea să-şi mişte buzele. Tipul de după tejghea îi luase cutia cu trabucuri, dar încă era cu ea în mână, cumva la jumătate de gest, şi se uita şi el spre mine. Mă priveau cu toţii, iar Tom Waits cânta. Mă rog, eu îl auzeam, că el părea să nu deschidă gura.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Dorina Tătăran
Colaborator SB

Traducătoare de literatură la o casă importantă de editură din România, Dorina a fost premiată în 2012 la ediția a III-a a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, secțiunea Proză scurtă. Este o fidelă cititoare de „sud-americană”. Scrie proză scurtă dar se ferește să publice (încă). Iubește cafeaua și florile.

Număr articole publicate : 176