Cum l-am întâlnit pe Tom Waits (III)

03---welcome-to-bahamasBuzunarul gecii mele a vibrat din nou, semn că Marcela nu se dezminţea, insista cu sms-urile. De data aceea, nici n-am mai scos telefonul să verific dacă, într-adevăr, era ea. Eram convins că era. N-avea cine să mă bată la cap la ora aceea, mai ales că se ştia că eram plecat din ţară. Am încercat să-mi întind picioarele sub scaunul din faţă, deja mă dureau genunchii şi mă gândeam cu ciudă că ar fi trebuit să-mi înfrâng cumva frica de zbor şi să fi călătorit civilizat, ce dracu, nu eram căpşunar. De undeva din spate, venea miros de mâncare, semn că cineva desfăcuse bocceaua şi scosese şniţelele, aşa îmi părea, că mirosea a şniţele sau a ceva prăjit în casă, oricum. Se auzeau şi nişte şuşoteli şi foşgăieli de plase. Parcă eram într-un tren din România anilor ’90. Am înjurat în gând, am realizat că mi-era foame şi mie, dar n-avem la mine decât un baton de ciocolată, luat din gară odată cu cafeaua. Cine ştie cât avea să dureze povestea cu paşapoartele, mi-am zis şi m-am uitat în jur, în căutarea unei soluţii pentru noaptea lungă care se întindea în faţă. Pe partea cealaltă a culoarului, un tip tinerel se descălţase şi se chircise pe două locuri, m-am uitat spre scaunul lăsat gol de blonda Nicoleta, pentru o clipă mi-a trecut prin minte că aş putea face la fel, dar gândul a zburat repede, la înălţimea mea, n-aş fi reuşit să mă contorsionez în halul în care ar fi fost necesar.

M-am lăsat la loc pe spătar şi mi-am întins din nou picioarele în faţă, cu grijă, să nu ating pe careva. Am mai luat o gură de cafea şi am încercat să ignor senzaţia tot mai acută de foame. De ciocolată nu-mi ardea. Am închis ochii şi mi-am amintit că citisem odată într-o revistă găsită prin vreun tren sau prin vreo sală de aşteptare că atunci când vrei să te calmezi sau să adormi e bine să-ţi imaginezi ceva frumos, un loc plăcut unde ai vrea să fii. Nu credeam în aiureli de genul acela, ba chiar începusem să fug de oamenii care îmi vorbeau despre aşa ceva, de când cu nebunia mistico-spirituală a Corinei, care, pe lângă cărţi de rugăciuni şi icoane, adunase pe acasă şi un munte de reviste şi revistuţe din care decupa articole despre relaxare, meditaţie şi tot felul de poveşti ciudate. Numai că, în clipa aceea, ideea cu vizualizarea unui loc mirific chiar se potrivea cu starea mea, singura rezolvare a problemelor mele si a crizei mele artistice sau existenţiale sau naiba ştie cum ar fi trebuit s-o numesc părea să fie fuga undeva departe, în vreun paradis caraibian.

Ideea asta cu fuga undeva pe vreo insulă tropicală mă bântuia de ceva vreme şi nu doar că mă bântuia, dar începuse să încolţească de-a binelea. Să plec cât mai departe, să scap de tot şi să mă apuc serios de pictat, asta părea cea mai bună soluţie. Dar cum? Că mai era şi nebuna de nevastă-mea. Şi nebuna de Marcela. Şi jobul meu bănos, dar imbecil. Ba chiar alesesem unde să evadez: undeva prin Bahamas. Şi studiasem problema la modul serios, nu aşa, adică mă uitasem pe hărţi, mă documentasem, analizasem zone, căutasem site-uri de imobiliare, să văd preţurile, ce mai, ştiam tot ce trebuia ştiut. Bani aveam. Dar n-aveam cum să o părăsesc pe Corina. Adică, aveam cum, dar mi s-ar fi subţiat conturile. Deşi, în ultimele zile, începusem să iau în calcul şi varianta aceea, pentru că altfel riscam să îmbătrânesc visând cai verzi pe pereţi sau luând-o razna de-a dreptul. Aşa, dacă luam o decizie cât mai curând, mai prindeam nişte ani de viaţă bună, în fond, la 45 de ani, câţi aveam, puteam să mă consider încă tânăr. Iar Corina parcă era din ce în ce mai rău, mi se părea că vorbea singură prin casă, mormăia în barbă şi când era cu mine pe stradă, deşi asta se întâmpla rar, nu aveam motive să ieşim împreună, iar eu oricum nu prea dădeam pe acasă, stăteam mai mult în apartamentul închiriat. Totuşi, observasem că ceva se înrăutăţise la starea ei.

În buzunarul meu s-a simţit din nou cum vibrează telefonul, doar că, de data aceea, a şi sunat. Noroc că era dat încet şi nu l-a auzit tot autocarul. Dar nu l-am scos, n-aveam de gând să-i răspund Marcelei, în continuare, eram sigur că ea mă bâzâia, doar am bâjbâit cu mâna în buzunar peste taste şi am respins apelul. Mă pricopsisem cu două nebune. Trebuia să scap cât mai repede, clar. Am aruncat o privire pe geam, să văd dacă nu veneau cei duşi în secţie. Nimic. Strada aproape întunecată părea adormită de tot, doar lângă uşa din faţă a autocarului şoferul fuma sictirit, cu încă trei inşi. M-aş fi dus şi eu la o ţigară, dar n-aveam chef de conversaţie cu ei, de fapt, în afară de blonda de lângă mine, nu schimbasem o vorbă cu nimeni. Ceilalţi pălăvrăgiseră la grămadă, încă de la pornire, de parcă se ştiau cu toţii de când lumea. Într-un fel, aşa şi era. Singurul intrus eram eu. La urcare, mai văzusem o femeie bine îmbrăcată, elegantă chiar, trecută de cincizeci de ani, crezusem că va veni şi ea, părea singura cu care aş fi putut socializa în cele 24 de ore de drum, dar s-a dovedit că trecuse doar să trimită un pachet în ţară, cel puţin aşa am înţeles din scurta ei discuţie cu o altă femeie, care avea locul spre fundul maşinii.

Mi-am amintit că luasem cu mine un mp3 player, l-am scos, mi-am pus căştile, am pornit muzica, mi-am lăsat capul pe spate şi am închis ochii. Vocea gâjâită a lui mă relaxa. Cine ştie cât o să stăm aici, mă gândeam. De ce naiba nu luasem avionul? Până în Bahamas, tot cu avionul trebuia să merg, nu?

Pe strada pustie, asfaltul ud lucea în lumina slabă a felinarelor. Umbrele clădirilor se răsfrângeau distorsionate pe carosabil. Ici şi colo, era lumină la câte o fereastră, dar nu se întrezărea nicio mişcare, de nicăieri. Doar grilajele metalice ale balcoanelor ieşeau în evidenţă, mai negre ca noaptea. Nici măcar maşini nu treceau. Până şi întunericul părea nemişcat. Şi nu era o stradă cu magazine, să aibă vitrine luminate şi colorate, doar blocuri urâte, cu tomberoane în faţă.
Încă mai ploua slab, ploaie caldă, care îndemna la plimbare. Totuşi, nu era nimeni pe stradă, în afară de mine, nu ieşise nimeni să se plimbe. M-am uitat la ceas: trei fără cinci. Normal, cui să îi ardă de plimbat dimineaţa la trei? O cutie din carton, dintr-o grămadă de gunoaie, s-a mişcat, brusc, şi m-a făcut să sar cât colo. Mi-am afundat mai tare mâinile în buzunarele pantalonilor, ca şi cum asta mi-ar fi sporit siguranţa, şi am iuţit pasul. Putea fi o mâţă sau vreun şobolan. Sau vreun boschetar, sau vreun drogat. M-am hotărât să abandonez trotuarul şi să merg pe mijlocul carosabilului, tot nu erau maşini. Strada udă, pe care se proiectau strâmb blocurile, se întindea în faţa mea, nemişcată, ca într-o scenă de film noir.

Unde eram, de fapt? Mi-am rotit privirea în jur, de parcă abia aterizasem acolo, într-un fel aşa şi era, apoi m-am rotit cu totul, mergeam cu spatele, aceleaşi blocuri întunecate, câte un copac din loc în loc, la margine de trotuar, tomberoanele, asfaltul neregulat, cu gropi mici pe alocuri, felinarele cu lumina lor slabă. Habar n-aveam unde eram, deşi locul, strada, oraşul îmi păreau cunoscute, dar foarte vag, de parcă le visasem cândva sau le văzusem în vreun film. Chiar aşa, mi-am dat seama deodată, nu era vorba despre o stradă sau un oraş anume, era o scenă cumva generică, un deja-vu de film noir. Am mai zis asta cu film noir? Da. Nu-i nimic. M-am întors, să merg din nou normal, cu faţa, şi am încercat să răscolesc prin memorie, să dau la o parte ceaţa care mă împiedica să văd clar de unde cunoşteam locul acela. Şi ce căutam acolo.
– Bitch, you’are a bitch! s-a auzit de la unul dintre puţinele geamuri luminate, dintr-un bloc din dreapta.
În engleză, da. M-am uitat într-acolo. Era un geam deschis, undeva la etajul trei. Nu vedeam pe nimeni, doar că era luminat. Nu erau blocuri foarte înalte, unele doar de patru etaje, altele de şapte-opt. Mai în faţă, era şi câte o casă printre ele, nu case joase, ca cele pe care le ştiam prin Bucureşti, ci cu un etaj-două. În clipa aceea mi-am dat seama, nu eram în Bucureşti, categoric, nu eram în Bucureşti. De fapt, nu eram în România. Dar unde? Cu coada ochiului, am văzut o mişcare, undeva în sus. La geamul luminat apăruse un tip, în maiou. Fuma. Nu m-am uitat prea insistent într-acolo, probabil că el strigase mai devreme, s-o fi certat cu nevasta.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Dorina Tătăran
Colaborator SB

Traducătoare de literatură la o casă importantă de editură din România, Dorina a fost premiată în 2012 la ediția a III-a a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, secțiunea Proză scurtă. Este o fidelă cititoare de „sud-americană”. Scrie proză scurtă dar se ferește să publice (încă). Iubește cafeaua și florile.

Număr articole publicate : 176