Cum l-am întâlnit pe Tom Waits (II)

02---welcome-to-bahamasS-a foit scurt pe scaun, şi-a adunat cablul de la mp3 player, l-a vârât într-o poşetă mică pe care o ţinuse sus, la bagaje, tot bombănind.
– Futu-i. Ştiam eu că ceva o să se întâmple, i-am spus şi lui iubi înainte să plec, am visat nişte chestii tare ciudate, am ştiut eu.
M-a mai privit o dată încruntată, încruntată nu la mine, ci la necazul ei, a strâns din buze şi a plecat. I-am urmărit cu privirea pe geam, am văzut-o cum îi spunea ceva poliţistului, gesticulând. Au intrat în clădire, iar în autocar s-au pornit nişte murmure. Unul dintre ceilalţi doi duşi cu ea în secţie avea actele de şedere expirate, aşa zicea un bărbat care părea să fie cu el, lucrau amândoi în construcţii. Despre celălalt nu ştia nimeni nimic. Era pe vremea când încă îţi trebuia invitaţie să poţi sta la cineva în Germania sau contract de muncă, dacă pentru asta te duceai, şi nu aveai voie să rămâi acolo mai mult de trei luni, parcă… nici nu-mi mai amintesc bine acum, când poţi să te plimbi în voie şi să stai cât vrei, unde vrei. Vremurile acelea, deşi nu foarte îndepărtate, la urma urmei, nu sunt decât câţiva ani de atunci, le revăd ca prin ceaţă, cumva.
Treptat, murmurele şi şoaptele s-au transformat în discuţii cu voce tare, despre contracte, şantiere, barăci, chirii, şi eu mă întorc peste câteva luni, ce să faci în România, aici măcar ştii pentru ce munceşti, salarii, mâncare, copii lăsaţi acasă, neveste. După o vreme, vocile s-au estompat. Şoferul coborâse şi fuma lângă autocar, cu un aer indiferent. M-am uitat în jur, aveam o acută senzaţie că nu mă aflam unde trebuie, scaunul incomod de autocar începea să mă enerveze, nu aveam nimic în comun cu ceilalţi, nu împărţeam cu ei solidaritatea aceea de falşi emigranţi sau de emigranţi pe jumătate, doar că rămăsesem fără carnet pentru trei luni, iar de avioane îmi era o frică teribilă. Am mai aruncat o privire pe geam şi mi-am amintit de blonda de lângă mine. M-am întrebat ce-o fi păcătuit de o duseseră nemţii în secţie, când am simţit că îmi vibrează telefonul în buzunarul gecii pe care o trăsesem peste tricou, pentru că noaptea era răcoare, chiar dacă eram la început de vară.

Un sms de la Marcela, voia să ştie ce fac. Ce naiba puteam să fac? Marcela era cea care se risipise, de câteva luni, prin apartamentul meu închiriat pe post de atelier, cel puţin aşa ştia Corina, nevastă-mea, şi chiar asta fusese intenţia mea iniţială, doar că nu prea mai apucam să pictez. Între timp, Marcela devenise un fel de umbră a mea, voia să ştie mereu unde sunt, ce fac, cu cine fac, când ajung, dacă ieşim, dacă, diverse dacă-uri, tot mai multe dacă-uri, abia reuşisem să nu o iau cu mine în Germania. Mă sufoca. Dar era bună la pat. Ştiu că sună a clişeu şi, de fapt, este clişeu, dar chiar era bună la pat. Cum spuneam, nu sunt genul care pretinde că iubeşte o singură dată în viaţă şi care îşi reprimă anumite instincte, aşa că, da, aveam o amantă. În plus, nevastă-mea îmi devenise, de vreo doi ani, un fel de partener de afaceri, cu care împărţeam nişte conturi, nişte proprietăţi pe la munte şi un apartament scump în Bucureşti. Avusese un accident de maşină, fără urmări nevindecabile, după care o luase pe panta misticismului, începuse să meargă la biserică, să umple casa cu icoane şi cu cărţi de rugăciuni. O vreme, crezusem că o să-i treacă, o să-şi revină, că accidentul o zdruncinase un pic, şi la propriu, şi la figurat, şi că era cumva normal să treacă prin faza aceea. Numai că nu i-a trecut. Şi nu doar că nu i-a trecut, dar a tot alunecat, s-a cufundat tot mai mult în mica ei nebunie, astfel că ajunsesem să dormim separat şi doar o dată pe săptămână să împărţim patul, chiar şi atunci cumva programat, seara, la o anumită oră, după un anumit ritual. Al ei. Dar mie nu mi se scoală aşa, la comandă, cu programare, de fapt, nu mi se mai scula deloc de când prin casă aveam tot felul de colţişoare devenite altare. Am încercat s-o conving să meargă la psiholog. N-am reuşit. O vreme, am fost cât se poate de furios, am încercat tot felul de metode pentru a-i scoate din cap misticismele, religia şi ce alte drăcovenii i se mai adunaseră acolo. Degeaba. Şi nu înţelegeam cum era posibil, pentru că era o tipă inteligentă, educată, nu înţelegeam şi pace. În cele din urmă, am renunţat, m-am resemnat. Să divorţăm era prea complicat, nu aveam copii, nu asta era problema, dar ne legau prea multe acte, bani, moşteniri îmbârligate, tot felul de contracte. Iar eu aş fi pierdut o parte din ele, dacă aş fi fost cel care intenta divorţul. Şi am decis, pe tăcute, să ne vedem fiecare de ale lui, ea de icoane, eu de viaţă.
După ce am avut de-a face cu tot felul de femeiuşti cunoscute întâmplător sau prin diverşi amici care îmi ştiau problema, m-am ales cu Marcela. Deja închiriasem apartamentul, undeva aproape de Cişmigiu, deşi mi-ar fi plăcut o casă pe acolo, chiar găsisem una, dar la casă parcă deveneai prea vizibil, prea te vedeau toţi când veneai, cu cine veneai, mie îmi trebuia ceva mai discret, un loc unde să trec neobservat, să nu ajung să fac conversaţii stupide cu vecinii, să nu intru cu ei în familiarităţi care întotdeauna m-au iritat. Într-o seară, la deschiderea unei expoziţii de fotografie, unde ajunsesem mai mult întâmplător, târât de un amic, pentru că nu-l cunoşteam pe artist, nici măcar din auzite, nici pe cei prezenţi pe acolo, în timp ce încercam să nu arăt foarte plictisit, am dat nas în nas cu Marcela. Înaltă, brunetă, păr scurt, bine făcută, nu genul obsedat de cântar, sâni vizibili, elegantă. Plimba pe acolo un pahar cu vin şi încerca să arate preocupată de fotografiile pe care le privea cu un aer studiat, deşi, mai târziu, mi-a spus că aceea era doar o aparenţă, ea chiar fusese interesată de ele. Am avut discuţia asta de câteva ori şi de fiecare dată am simţit imboldul de a o contrazice şi de a-i demonta teoria, doar că tot de fiecare dată mi-am dat seama că subiectul nu mă interesa suficient, de fapt, nici nu putea fi numit subiect, şi nu avea rost să fac risipă de energie. Hispanistă, aşa mi s-a recomandat, după ce am abordat-o fără prea multe ocolişuri şi am început o conversaţie destul de anostă, la urma urmei, flirtam într-o galerie de artă, nu într-un club de noapte şi nici nu aveam cine ştie ce chef de asta. Doar că deja îmi pierdusem răbdarea, amicul care mă dusese acolo dispăruse să stea de vorbă cu nu ştiu cine. Mai apoi, am aflat că făcea traduceri pentru o firmă de turism şi, din când în când, pentru una de avocatură, la asta ajunsese să-i folosească hispanismul cu care se prezenta, mândră, de fiecare dată când venea vorba despre pregătirea ei.
În seara aceea, am sfârşit în apartamentul meu închiriat, ştiusem că aşa va fi, îi citisem disponibilitatea în privire, în gesturi, în rezistenţa doar formală, întotdeauna poţi să îţi dai seama în primele minute dacă o femeie vrea mai mult decât spune, e un joc vechi, poate că cel mai vechi, iar pentru mine devenise un fel de rutină. Trecusem şi de perioada în care crezusem că o să mă ţin zdravăn de pictură, că apartamentul acela închiriat va fi colţul meu boem de creaţie, ei bine, boem devenise, dar loc de evadare pentru creaţie nu prea.
Totuşi, dusesem puţine femei acolo. În general, totul se consuma în maşină, în vreo cameră de motel sau în garsoniera unui prieten plecat din ţară, care îmi lăsase cheia. Nu neapărat îmi plăcea aşa, dar nici să le duc la mine, într-un spaţiu pe care îl ştiam doar al meu şi îl reasimţeam intim nu-mi plăcea. Au fost doar două excepţii, două femei pe care le simţisem altfel, nu doar ca pe nişte jucării sexuale, în alte circumstanţe, m-aş fi putut ataşa de ele, mai ales de una. Fusese nu doar frumoasă, ci şi foarte inteligentă, dar nu o inteligenţă agresivă, afişată cu ostentaţie, ci o inteligenţă feminină, aş zice chiar că fusese FEMEIA, singura pe care o percepusem astfel în toată viaţa mea. Şi când spun femeia cu majuscule nu mă refer la clişeisticul the one, din filmele americane ieftine, ci la femeia adevărată, cea care respiră feminitate prin toţi porii, prin toate mişcările, prin toate gesturile, care nu se teme să fie delicată, dar nici nu se sfieşte să te ghideze să o atingi în cel mai excitant punct al ei. Mă întâlnisem cu ea de mai multe ori. Şi poate că ar fi fost ea cea căreia i-aş fi permis să se mute la mine, nu Marcela, numai că, într-o bună zi, dispăruse, nu mai răspunsese la telefoane şi la e-mail-uri. Probabil că fusese prea deşteaptă şi alesese să plece de lângă mine cât încă mai putea, intuise prea bine că nu eram o alegere fericită. Şi nu pentru că îi spusesem care era situaţia mea, pentru că nu îi spusesem, nici măcar Marcela nu o ştia, ci pentru că mă citise, printre partidele de sex, discuţiile pe care NU le purtasem la ţigara de după, tăcerile dintre telefoanele rare, intuise că eram genul de care era bine să nu se ataşeze, pentru că eram prea egoist şi prea îndrăgostit de propria persoană, să pot fi bun pe termen lung cu cineva care nu-mi era inferior. Inevitabil, am fi ajuns la momentul în care mi-aş fi dorit să o domin, să o determin să-mi lase mie rolul de numărul unu, orice ar fi însemnat asta.
Corina habar n-avea de escapadele mele, cel puţin nu dăduse vreodată vreun semn că ar şti sau, dacă ştia, nu părea să o intereseze, era prea prinsă în lumea ei spirituală, în acel bigotism care o cuprinsese peste noapte şi care o ţinea departe de tot ce însemnasem noi doi. Nu avusesem o poveste ca-n filme sau ca-n marile romane, o poveste memorabilă, totuşi, nu ne legau doar banii, aşa cum credeau unii. Asta, în ciuda faptului că ieşirile mele în decor datau dinaintea accidentului ei. Sigur, nu fuseseră la fel de multe, doar câteva, pentru că la vremea aceea nu erau o necesitate. Totuşi, în felul meu egoist şi oarecum superficial, o iubeam pe Corina. Nu puteam să-i iubesc şi noua versiune, pe cea excesiv dusă la biserică, dar asta era altceva. Şi nu pentru că încerca să-şi găsească nu ştiu ce latură spirituală pierdută sau rătăcită sau naiba mai ştie cum o percepea ea, ci pentru că mă simţeam exclus din lumea ei, brusc, crescuse o uşă între noi, un fel de zid apărut de nicăieri, ca o excrescenţă din vreo pictură de Dali. Iar eu nu suportam asta, nu de la femeia cu care ar fi trebuit să-mi împart spaţiul zi de zi, de la femeiuştile de o noapte-două-trei, da, nu-mi păsa. Mai degrabă aş fi acceptat ideea că m-ar fi înşelat, cel puţin aşa îmi plăcea să cred că aş fi reuşit să trec peste infidelitate, chit că se prea poate să fi fost doar o măgulire, în realitate, habar n-am dacă aş fi putut ierta aşa ceva. Dar indiferenţa nu, asta chiar nu eram capabil să înghit. Pare lipsit de logică, sunt conştient de asta, pentru că eu o înşelam, nu? Dar ăsta eram, ăsta sunt şi acum, când, în sfârşit, sunt eliberat şi nici măcar nu mai trebuie să joc teatrul fidelităţii.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Dorina Tătăran
Colaborator SB

Traducătoare de literatură la o casă importantă de editură din România, Dorina a fost premiată în 2012 la ediția a III-a a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, secțiunea Proză scurtă. Este o fidelă cititoare de „sud-americană”. Scrie proză scurtă dar se ferește să publice (încă). Iubește cafeaua și florile.

Număr articole publicate : 176