Cum l-am întâlnit pe Tom Waits (I)

01---welcome-to-bahamasAproape de ieşirea din Germania, autocarul în care eram a fost oprit de poliţie, în vecinătatea unei secţii. Afară se întunecase, ne aşteptau încă vreo douăzeci de ore de drum şi pauza aceea neaşteptată n-a fost pe placul nimănui, pentru că printre scaune s-a auzit un murmur de dezaprobare. Câţi de aici or avea paşapoartele în regulă, m-am întrebat şi m-am întors să arunc o privire de-a lungul culoarului. Eram în al treilea rând, aşa că vedeam destul de bine până în fundul autocarului. Mulţi muncitori, se vedea după haine, după aurul de la gât sau de pe mâini şi după cum vorbeau. Şi despre ce vorbeau. Despre bani, mai ales. Cum să facă mai mulţi bani, cum să-i trimită acasă, ce să cumpere, rate, case, maşini, televizoare, piscine, telefoane.
M-am răsucit la loc şi am încercat să-mi găsesc o poziţie cât mai comodă, cu gândul să ignor senzaţia de iritare pe care începeam să o simt şi eu din cauza opririi. Lângă mine era o tipă de douăzeci şi ceva de ani, o blondă subţire, cu unghii excesiv de lungi vopsite într-un roz ţipător, care nu prea avea astâmpăr încă de când pornisem. Mesteca gumă cu un aer nervos, butona telefonul şi îşi tot aranja căştile de la mp3 player. Avea nişte blugi strâmţi, chiar foarte strâmţi, şi un tricou decoltat rău de tot, din care i se iţeau ţâţele nu prea mari, dar împinse în sus de sutien. De câteva ori, se ridicase şi se dusese să vorbească cu şoferul, el mormăise ceva, iar ea se întorsese la loc cu un aer mulţumit. De când oprisem, îşi dăduse jos căştile şi îşi tot lungea gâtul spre geam, să vadă ce se întâmpla afară.
– Ai dracu nemţi, nu puteau să ne lase să trecem. Aici stăm de fiecare dată, a zis destul de încet, cu un aer îngrijorat, fără să se oprească din rumegat.
Nu ştiu dacă se aştepta să zic ceva, nu vorbisem deloc, doar ne salutasem la urcare. Ce era să-i spun? Eram la primul meu drum cu autocarul, habar n-aveam ce se întâmpla de obicei. Speram să fie şi ultimul cu autocarul, abia pornisem şi începeam să-mi dau seama ce însemna.
Pe la uşa din faţă, au urcat doi poliţişti, care ne-au cerut paşapoartele. S-a făcut linişte. Unul a rămas în faţă, lângă şofer, celălalt s-a dus printre scaune, să le adune. Pentru mine, parcă era o scenă dintr-un film. Mă uitam curios la feţele celor doi, păreau impasibili, probabil că pentru ei era deja mai mult decât rutină. Nici companionii mei de călătorie nu arătau surprinşi, doar încruntaţi. Unii. Eu eram curios. Apoi, poliţiştii au coborât cu tot cu paşapoarte.
– Ai dracu friţi, am auzit-o mormăind din nou pe vecina mea de scaun.
Eu eram cu privirea pe geam. Nu se vedea mare lucru, nu era o zonă foarte luminată, doar o clădire impersonală, secţia de poliţie, am presupus, şi un trotuar pustiu. Am luat o gură de cafea din termosul pe care îl umplusem în gară, înainte de plecare. Din Frankfurt pornisem pe la şapte. Era aproape zece şi habar n-aveam pe unde ajunsesem. Aş fi vrut o ţigară. Şi un coniac.
O simţeam pe blonda de lângă mine cum trepidează pe scaun, îi simţeam nervozitatea.
– Bei cafea fără ţigară?
– Ăăă, da.
M-a luat prin surprindere cu tutuiala şi cu tonul direct. Abia atunci am privit-o mai atent. Ochi căprui machiaţi ieftin cu albastru, buze subţiri date cu luciu roz, piele albă acoperită cu fond de ten. Naturaleţe reprimată agresiv. Nu-mi spunea nimic, nu-mi stârnea nici cea mai mică reacţie sexuală. Sigur că m-am gândit la asta, aş vrea să-l văd pe bărbatul care are o femeie lângă el şi nu o priveşte şi din perspectiva asta, nu se întreabă, conştient sau nu, dacă ar vrea să o atingă, să o simtă, să o posede. Chiar nu înseamnă nimic. E instinct şi atât. Iar eu niciodată n-am ascuns că nu sunt tocmai genul monogam. Numai că blonda de lângă mine mă lăsa rece. Dar aş fi vrut s-o pictez, aşa superficială cum părea. Poate că tocmai de asta, să văd dacă o pot surprinde exact cum era, de la o vreme nu mă mulţumea nimic din ce lucram. Când lucram. Tocmai petrecusem câteva săptămâni în Germania, la un amic pictor, adică el chiar era pictor, avea destule tablouri terminate, era în discuţii pentru o expoziţie, cunoştea o grămadă de lume din artă, ce mai, omul ştia ce voia, nu ca mine. Eu încă tratam pictura ca pe un moft, îmi închipuiam că pot să mă apropii de pensule doar în zilele în care mă trezeam cu chef de asta, când, vezi Doamne, mă lovea nu ştiu ce revelaţie, nu reuşeam să mă disciplinez, să fac asta cum s-ar fi cuvenit, să las naibii jobul nenorocit pe care îl aveam la o multinaţională şi care, e drept, îmi aducea o grămadă de bani, şi să mă detaşez, să mă ţin de desenat. Nu depindeam de banii aceia, de salariu, dar îmi plăcea să-i fac. Nu ştiu dacă mai mult decât pictura, asta era problema, nu mă puteam hotărî. În plus, la vremea aceea, nu-mi era clar de ce îmi doream să fiu pictor, de ce mă închipuiam artist. Aveam talent la desen, da, dar probabil că erau mulţi la fel ca mine. Dar ce voiam să spun prin pictura mea, eram în stare să spun ceva, puteam să aduc ceva nou, să fiu creator, cu adevărat creator? Ei bine, habar n-aveam. Îmi părea că tot ce se putea face în domeniu se făcuse, toate ideile bune, toate ideile inovatoare le avuseseră deja alţii şi nici măcar genul acesta de neputinţă nu era original, îl au artiştii din toate domeniile, la un moment dat. Încercasem să-i explic amicului din Germania toate astea, toate angoasele mele, dar fără cine ştie ce rezultat. Era foarte mulţumit de nudurile lui, nici el nu adusese nimic nou în pictură, nu făcea decât să meargă pe un drum bătătorit, numai că nu părea să fie deranjat de asta. Dimpotrivă. Şi mă întorceam din Germania mai frustrat decât plecasem.
– Ooo, io nu pot! Nici iubi al meu, dacă n-are ţigară dimineaţa lângă cafea, mă trimite să iau, a continuat blonda.
Am dat din cap, încet, şi am continuat s-o privesc cercetător. Era tot agitată, s-a uitat din nou pe geam, apoi iarăşi la mine.
– Mă întorc săptămâna viitoare, mă căsătoresc aici. El e de aici. E neamţ, dar a stat în România o vreme, a avut o brutărie. În Iaşi. Da. Şi trebuie să mă duc acasă să mai rezolv cu nişte acte şi mă întorc. Eu sunt din Bucureşti. Tu?
– Bucureşti.
– Da. Eu nu prea am stat pe acasă în ultimii ani, dar acum trebuie să merg pentru actele alea. Părinţii mei nu au fost de acord să mă mărit cu un străin, dar le-am spus clar io în România nu mă mai întorc, m-am săturat, iar iubi e tare de treabă, da, e neamţ, dar e de treabă şi nu-l interesează de unde sunt sau câţi bani am, nici nu am bani, dar nu contează, mă iubeşte.
Bătea nervos din piciorul încălţat cu nişte papuci albi cu o floricică roz deasupra, în timp ce continua să turuie şi să-şi alunece privirea spre geam. Clipea des, a nervozitate. Sau poate că aşa făcea ea de obicei. Părea un fluture care se agită când e prins seara în casă, în preajma unui bec.
– Ne-am cunoscut în Iaşi, când avea brutăria acolo, am stat şi eu un an în Iaşi, a fost frumos, dar tot mai frumos e în Germania, nu se compară cu România, nu? Altă viaţă, da. Şi, dacă mă mărit aici, după câţiva ani, o să primesc şi eu cetăţenia. Nu că m-ar interesa doar asta, dar o să fie mai bine, nu o să mai trebuiască să tot vin înapoi acasă. De fapt, dacă mă mărit, clar nu o să mai trebuiască să vin, dar e mai bine dacă ai şi cetăţenie. Cel mai nasol e că trebuie să fac un curs de germană, că nu ştiu limba, dar îl fac eu cumva şi pe ăla, n-o fi mare lucru. Adică, e grea germana, dar deocamdată mă descurc, mai ştie şi iubi un pic româneşte, merge. Dar dacă mă stabilesc aici trebuie să fac cursul ăla. Asta e. Eşti căsătorit?
S-a uitat la mine cu privirea ei de fluture zăpăcit, apoi spre mâinile mele, în căutarea verighetei. Adevărul e că nu aveam chef de vorbă, eram cu gândul la ale mele, mă uitam la ea şi vedeam doar liniile regulate ale chipului pe care aş fi vrut să-l desenez, linii un pic prea regulate, mi-ar fi plăcut să aibă o oarecare asimetrie, un defect, un nas prea mare sau buze mai groase, prea era dulcie.
– Nu, nu sunt.
Nu mai purtam verigheta de ceva vreme. Nici acum nu ştiu de ce am minţit-o. Ştiu doar că am spus-o cumva automat. Apoi, s-a întins din nou spre geam, peste mine, ea stătea pe scaunul de la margine. Parcă nici nu auzise răspunsul meu, nici nu cred că o interesa, întrebase oarecum mecanic.
– Apropo, eu sunt Nicoleta, mi-a zis şi a întins mâna ei cu unghii excesiv de lungi, vopsite cu roz ţipător.
– Andreas.
I-am luat mâna, deşi am fost tentat să nu o fac, să-mi rostesc numele şi atât, nu suport efuziunile de felul acesta. Avea o piele foarte catifelată, pentru o clipă, am avut o senzaţie plăcută. Numele părea să i se potrivească foarte bine, se mula pe ea, pe fardurile ostentative, pe sclipiciul de pe tricou, pe unghiile de vânzătoare într-un bazar. Să te fereşti de femeile pe care le cheamă Nicoleta, îmi zicea bunica din partea mamei, fără să-mi explice vreodată de ce, pe când eram un adolescent care doar visa la o femeie, la orice femeie, fie ea şi pe nume Nicoleta, pentru că oricum am ignorat toate sfaturile pe care bătrâna mi le trântea cu emfază, mereu de faţă cu alţii, mereu la vreo masă de familie, când toate privirile se răsuceau spre mine. Blonda din autocar mi-a readus în minte foarte vie imaginea ei şi temerile ei, întotdeauna şi-a dorit să mă însor devreme, de tânăr, cu vreo fată de familie bună, ca a noastră, şi cu bani. Norocul ei că n-a trăit suficient să apuce să o cunoscă pe nevastă-mea, nu i-ar fi plăcut, deşi din familie cu bani era.
– Îmi pare bine, a zis blonda Nicoleta, şi m-a fixat câteva clipe, mi-era şi teamă să nu-mi fi ghicit gândurile.
N-am mai zis nimic, am mimat un zâmbet, dar mi-a ieşit cam rece, aşa am dedus din replierea ei, am observat că ar mai fi vrut să spună ceva, dar s-a abţinut. Totuşi, tăcerea n-a durat mult.
– Da. Bună ar fi o ţigară, da’ nu cred că ne lasă să coborâm. Ia să-l întreb pe şofer.
Într-o clipă, a fost în spatele şoferului. S-a aplecat peste umărul lui, oferind întregului autocar priveliştea aţâţătoare a fundului ei mic înghesuit în blugii de sub care i se iţea dunga unor bikini negri. Nu-mi dădeam seama dacă o făcea intenţionat sau era doar de un jemenfu teribil. Un tip de pe al doilea rând îşi lipise privirea de fundul ei. Saliva şi rânjea bovin.
S-a întors şi s-a trântit îmbufnată pe scaun.
– Cică nu putem coborî până nu se întorc friţii cu paşapoartele. O să oprim mai încolo, după ce ieşim din Germania. Să-i fut. Scuze, a adăugat repede şi m-a privit curioasă.
A fost prima dată când chiar m-a privit, adică m-a văzut cu adevărat, cred că îi păream foarte serios. Din nou, n-am apucat să spun nimic, pentru că a apărut unul dintre cei doi poliţişti care luaseră paşapoartele, i-a spus ceva şoferului, apoi s-a întors spre noi şi a rostit tare trei nume, pe care le-a chemat cu el în secţie. Unul era al ei, mi-am dat seama după cum a tresărit.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Dorina Tătăran
Colaborator SB

Traducătoare de literatură la o casă importantă de editură din România, Dorina a fost premiată în 2012 la ediția a III-a a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, secțiunea Proză scurtă. Este o fidelă cititoare de „sud-americană”. Scrie proză scurtă dar se ferește să publice (încă). Iubește cafeaua și florile.

Număr articole publicate : 176