Proza scurtă românească nu a fost niciodată un punct forte al literaturii, cu toate că de-a lungul timpului mulți dintre scriitori, acum canonici, și-au încercat condeiul și în proza de scurte dimensiuni. Este și cazul unor poeți, care între două versuri au încropit și scurte texte, mai filozofice, mai sentimentale decât prozatorii, scurte notații, dar și proze veritabile. Am putea să-i amintim pe: Vasile Alecsandri, Eminescu, Iacob Negruzzi (al cărui destin ar fi putut fi altul într-o literatură mare), Rebreanu, Sadoveanu (care în ciuda derapajelor sale ideologice ulterioare, a fost în tinerețe un talentat povestitor), Arghezi, ca să dau câteva exemple. Mai aproape de noi îi putem numi pe Ana Blandiana, Norman Manea (debutat cu un volum de povestiri și nuvele), Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru (care s-a metamorfozat din poet într-un spumos povestitor, mărturie stă volumul său, Fraier de București) sau și mai aproape, Radu Petrescu (maestrul român acestui gen literar), Ioan Groșan, Radu Pavel Gheo, Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Florin Lăzărescu, printre alții, care în afară de roman au scris și proză scurtă. E de salutat cu admirație și inițiativa lui Marius Chivu (el însuși un bun povestitor) de a strânge laolaltă, între paginile unei antologii, Best of: proza scurta a anilor 2000, unele dintre prozele scurte reprezentative ale ultimilor ani. Editura Herg Benet are și ea marele merit de a oferi unor scriitori posibilitatea de a-și publica povestirile, într-o lume în care nu prea ”se fac bani” din acest gen. Dar Alice Munro, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură pe 2013, a demonstrat că proza scurtă nu este cu nimic mai prejos, ba din contră, dacă ne ne întoarcem cu un secol în urmă, la Poe sau Cehov, care și-au construit opera mai ales din proză scurtă. Nici proza scurtă românesască nu este mai prejos, așa cum în general literatura românească nu este cu nimic mai prejos.
Am făcut această scurtă introducere atât pentru a îmi marca poziția față de proza scurtă, cât și pentru a ajunge la miezul articolului, cea mai nouă carte a lui Cosmin Perța, cunoscut atât ca poet, cât și ca prozator, foarte prolific în ultima vreme. Cartea lui Cosmin Perța, Vizita (Herg Benet, 2013) este o culegere de texte scurte și foarte scurte (cel mai lung are câteva pagini, cel mai scurt, câteva fraze), majoritatea scrise recent, dar cu un bonus la sfârșitul cărții, Addenda (două proze din 2003). Nu știam nimic despre carte atunci când am luat-o și după prima povestire, care este un bun început pentru scurtul volum, am observat că autorul își alege personaje din sfera literară românească. Ușor modificați, parodiați, dar niciodată luați în râs la modul vulgar, cu tot numele sau doar cu inițiala, apar în carte: Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Mircea Horia Simionescu, Răzvan Țupa, Florin Iaru, Marin Malaicu-Hondrari, Iulian Tănase sau Stephan Bouquet, Dostoievski, Mihai Eminescu, Caragiale și chiar Chuck Norris, ca să nominalizez doar o parte din ei.
O astfel de inițiativă este din start sortită scepticismului și există, cred eu, doar două posibilități: ori iese, ori nu iese și pentru a ieși e nevoie de umor, imaginație, dozajul foarte atent al imaginii celui luat în ținta prozei, dar și o autoparodiere atentă. Totuși, aceleași lucruri pot fi și rețeta eșecului, dacă mâna autorului nu este destul de fermă sau dacă acesta ”sare calul”, pentru a folosi o expresie din popor. Dar lui Perța îi iese acest pariu și nu cred să fie vreun autor supărat pe felul în care l-a prezentat. De cele mai multe ori personajele păstrează doar o foarte vagă asemănare cu modelul, câteva linii care să contureze imaginea acestuia așa cum îl are cititorul reprezentat în minte. Nu toate prozele sunt reușite până la capăt, dar niciuna nu e ratată și dintre ele se remarcă vreo câteva și cred sincer că ar putea fi antologate.
De pildă, ”Cum ar fi trebuit să ajung un mare poet”, a doua proză din volum, este o punere în abis foarte amuzantă și are marea calitate de a putea fi folosită ca un manual pentru vremurile de azi, din care un tânăr poet poate învăța lecția de ”așa nu”. ”O partidă de sah cu Cărtărescu” este o fantasmagorie înțepătoare la adresa felului în care se face PR în România, în ”Vecinul” îl întâlnim pe Costi Rogozanu într-o postură care cred că îl avantajează, în ”Vizita” (care dă titlul volumului și are mai multe părți) realitatea se transformă și devine aproape ca într-un volum de Eliade. Personajul principal al povestirilor lui Cosmin Perța este chiar Cosmin Perța, dar mai corect e să spunem, versiuni ale lui Cosmn Perța. Perța dintr-o povestire nu e același cu Perța din altă povestire, e o joacă ficțională, tot volumul fiind o matrice de creat avataruri. Cele mai multe din prozele din Vizita frizează fantasticul, absurdul, fiind postmoderniste dar și borgesiene, cel puțin una fiind de-a dreptul S.F ( ”Viespea cu cap de muscă”). Una dintre ele, ”Cauciucuri de vară”, descrie în mai puțin de trei pagini realitatea românească prin prisma unui polițist de la rutieră.
Cele două povestiri vechi sunt diferite ca abordare și ca stil, sunt mai poetice, sunt dintr-o altă fibră prozaică, dar se observă că sunt scrise de aceeași mână. Volumul lui Perța este o gură de aer proaspăt, se citește repede, este amuzant, ludic, scris simplu și direct, numai bun de petrecut, în compania lui, câteva dimineți la cafea, pentru a citi câteva bucăți în timp ce fumezi două-trei țigări sau poate fi citit, în orice poziție, în două ore într-o după-amiază liniștită. Spuneam că Perța este prolific, anul trecut i-a mai apărut, tot la Editura Herg Benet, volumul Teofil și câinele de lemn.
Autor: Cosmin Perța
Volum: Vizita
Anul apariției: 2013
Editura: Herg Benet
Număr de pagini: 120
Comments are closed.