Viata cu Tolstoi

 

“Sonia, draga  mea, sunt vinovat, dar sunt şi un nesuferit, numai că în mine se află un om minunat care uneori doarme. Să-l iubeşti şi să nu-i reproşezi nimic, Sonia!”, îi scria Lev Tolstoi în 1863 soţiei. Oricine ar citi această carte, imposibil să nu observe cum i-a urmat îndemnul, iubindu-l profund întreaga viaţă, în ciuda caracterului său, de multe ori ursuz.

Jurnalul Sofiei, deşi semi-oficial, Tolstoi având acces la el, descrie fără menajamente viaţa lor conjugală, transparenţă ce devine dureroasă, aproape o povară pentru cei doi parteneri din cauza cuvintelor grele ce şi le adresau în desele momentele de mânie. Duelurile verbale erau ceva la ordinea zilei. Căsnicia lor a stat de la bun început sub semnul geloziei, al unei permanente, adesea nefondate, suspiciuni. Un impediment a fost poate şi diferenţa de vârstă şi experienţă dintre cei doi. Să nu uităm că ea nu avea decât 18 ani când a devenit soţia unui Tolstoi deja celebru, în vârstă de 34 de ani.

Sofia Andreevna, femeie complexă, puternică, nu era doar soţie şi mamă a 13 copii (din care doar 8 au supravieţuit copilăriei), sau adevăratul cap al familiei, ci şi o secretară conştiincioasă a soţului său, ea fiind cea care-i citea în premieră textele, făcea corecturi şi transcrieri.

Idealistă din fire, Sofia este trezită la realitate în ajunul nunţii când Lev îi dă să citească jurnalele  pentru a-l cunoaşte mai bine. Ce descoperă în aceste pagini îi pare un trecut îngrozitor, care va genera o ruptură ireparabilă, fiind poate chiar declanşatorul suspiciunilor sale permanente.

Jurnalul Sofiei ne conturează un Tolstoi altfel decât ne aşteptam. Cititorul aproape că este indus în eroare, dispreţuindu-l pe scriitor pentru lipsa de interes faţă de famile. Sofia se plânge constant de câte ceva şi îşi condamnă neîncetat bărbatul. Dar ţinând cont de mărturisirea acesteia: “Obişnuiam să scriu când îmi era greu şi acum o fac, probabil, tot din acelaşi motiv.”, ar trebui să ne dăm seama de faptul că multe aspecte erau exagerate, spuse în momentele ei de supărare. Având în vedere reputaţia lui Tolstoi, ea nu-şi permitea a discuta cu cineva astfel de chestiuni personale, aşa că probabil a găsit în un confident fidel în faţa căruia îşi putea vărsa frustrările fără nici o reţinere.

Văzând nemulţumirile Sofiei, relaţia dificilă cu soţul ei şi lipsa aproape totală a atenţiei din partea acestuia, cititorul cu siguranţă se întreabă ce motivaţii să fi avut totuşi această femeie, de a rămas o viaţă întreagă lângă un om care o rănea cu atâta uşurinţă. Dar firea ei analitică i-a permis ca probabil chiar prin intermediul operelor sale să-i înţeleagă mai bine sufletul, dacă luăm în considerare ceea ce citim în paginile acestui : “Astăzi mi-a fost clar că în toate creaţiile din ultimii ani ai lui L.N. este numai opoziţie, numai protest. Dacă el protestează împotriva întregii omeniri, întregii ordini existente, atunci cum să nu protesteze faţă de mine, o femeie slabă

În momentele sale de meditaţie, Sofia punctează foarte bine un aspect negativ, actual chiar şi astăzi după mai bine de un secol, în ceea ce priveşte lipsa de implicare a bărbaţilor în educaţia copiilor: “Noi, femeile, nu de libertate avem nevoie, ci de ajutor. Lucrul cel mai important e ajutorul în educarea fiilor, în influenţarea lor, ca ei să fie aduşi pe drumul cel bun în viaţă, să capete priceperea de a munci, de a fi curajoşi, independenţi şi cinstiţi. O mamă nu-şi poate educa fii singură şi de aceea tânăra generaţie e aşa de slabă, pentru că taţii sunt slabi, leneşi în ceea ce priveşte educaţia şi se apucă cu plăcere de orice altceva, evitând ceea ce este cel mai important-educaţia viitoarelor generaţii care trebuie să continue cauza omenirii şi să meargă înainte.”

Înzestrată cu o inteligenţă de necontestat (fiind chiar o calitate prin care l-a atras pe Tolstoi), sporită fără îndoială şi de lecturile din Socrate, Seneca, intuieşte o latură mai puţin plăcută a artistului: “Toţi oamenii mari sunt asemănători: geniul este o monstruozitate, pentru că este o excepţie. Oamenii geniali nu sunt armonioşi şi de aceea îi chinuiesc pe ceilalţi prin lipsa lor de echilibru”

Viaţa mea ne dezvăluie o viaţă trăită aproape inconştient. Sofia nu a avut niciodată timpul necesar, nici înainte pentru a se gândi la faptele sale, nici după pentru a le judeca. A trăit furată de valul vieţii, supusă circumstanţelor, acţionând nu după voinţa şi alegerea sa, ci forţată de necesitate. Pentru că viaţa ei a fost una închinată soţului. Astfel că această carte ar merita cel puţin titlul de Viaţa mea cu Tolstoi, dacă nu chiar Tolstoi-viaţa mea, judecând după devotamentul ei greu de trecut cu vederea.

Mă întreb, ce ar fi fost Tolstoi fără soţia sa? Stând mereu în umbra soţului, puţini ştiu despre Sofia că era o artistă, îi plăcea muzica şi fotografia. Cu un geniu de talia lui Tolstoi alături, cine să fi acordat atenţie textelor scrise de ea? Mă tem că, după cum bine remarca şi Sylvia Plath, nu e loc pentru doi scriitori sub acelaşi acoperiş.

Citind jurnalul Sofiei, mi-a venit în minte titlul unei alte cărţi, ceva despre soţii de artişti. Şi mă gândeam că ar fi interesant să citim şi perspectiva cuiva din tabăra opusă. Să vedem cum face faţă un bărbat relaţiei cu o artistă, o scriitoare. Oare vom întâlni aceeaşi răbdare, acelaşi devotement?

PS:
După ce terminaţi de citit această carte, vă recomand să vizionaţi şi filmul The last station (2009), care descrie un moment de răscruce al ultimilor ani din viaţa lui Tolstoi.

Selena

sursa foto aici

sursa foto

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Avatar
Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010.