Tunelul de Ernesto Sabato

Îmi plac oamenii. Și îmi plac tocmai fiindcă se lasă greu descoperiți. De obicei nici ei nu știu cum sunt sau ce îi face să fie.

„În pofida tuturor, omul este atât de legat de existență, încât mai bine suportă până la urmă imperfecțiunea și durerea pricinuită de urâțenia ei, decât să distrugă fantasmagoria printr-un act de voință proprie” (pag 102)

a debutat cu Tunelul în 1948, roman care îi acordă recunoaștere internațională. „…există un singur tunel, întunecat și singuratic: al meu”  Deși, fiecare dintre noi avem propriul tunel.

Se începe cu sfârștitul:

 „E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel,  pictorul care a ucis-o pe Maria Iribarne” (pag 7, Humanitas, 2012). 

Întreg romanul este o confesiune a pictorului care eșuează în încercarea de a se justifica timp de 182 de paginiTunelul este povestea de iubire a unui pictor și a unei femei căsătorite cu un orb. Boala care îi paște pe toți îndrăgostiții se pare că este gelozia.

Juan Pablo Castel se condamnă la singurătate, apoi îl condamnă societatea.

„senzația aceasta de a fi singur pe lume apare amestecată cu un sentiment orgolios de superioritate: disprețuiesc oamenii, îi consider murdari, urâți, nevolnici, lacomi, grosolani, meschini. Singurătatea mea nu mă sperie, e aproape olimpiană” (pag 101)

Tunelul prezintă omul, trist, care are nevoie de comunicare ca de plămâni.

„A existat o singură ființă care m-ar fi putut înțelege. Dar era tocmai ființa pe care am omorât-o.” (pag12)

„(…) Și într-una din porțiunile transparente ale zidului de piatră o văzusem pe fata aceasta și crezusem cu naivitate că venea prin celălalt tunel, paralel cu al meu, când în realitate aparținea lumii necuprinse, lumii fără margini a celor care nu trăiesc în tuneluri; poate se apropiase din curiozitate de una dintre ferestrele mele stranii și zărise spectacolul singurătății  mele fără leac, sau se simțise intrigată de limbajul mut, cheia tabloului meu. Și atunci, în vreme ce eu înaintam mereu pe culoarul meu, ea își trăia afară viața ei normală, viața aceea curioasă și absurdă în care există baluri și petreceri și veselie și frivolitate. ” (pag 172-173)

Cartea mi-a plăcut tocmai fiindcă prin duritatea sa lasă un gust amar. În cele din urmă, pictorul nu regretă nimic, mulțumit că măcar a rămas cu pictura și nu se va mai găsi nimeni care să îi înțeleagă talourile.

Sabato, apropiat al lui Cioran, împărțea asemeni celui din urmă aceeași sete de absolut. „Viața nu are sens însă fiecare îi găsește unul”.

 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Bianca Dobrescu

Avatar
Studiază filosofia, scrie poezie, este efervescentă și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011 este și activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.