Cu ochii in curtea vecinului: Jurnalele

Am terminat Jurnalul Annei Frank (Humanitas, 2011), cu un sentiment nelămurit, alternând între plăcerea de a fi tras cu ochiul în intimitatea unui om, mai ales într-un astfel de moment, şi un sentiment nelămurit de jenă, de parcă aş fi făcut un lucru nepermis. Am rămas cu o întrebare în minte, care mă roade de ceva vreme: cât de mult este justificată intruziunea în intimitatea cuiva, de valoarea literară propriu-zisă şi cât de acelaşi voyeurism pe care l-am pomenit în alte articole? Cu alte cuvinte, cât înseamnă pentru mine, cititorul, valoarea estetică a textului şi cât e cancanul cotidian al unui personaj în afara zonei mele de acces?

Într-o mare măsură, răspunsul se află în chiar în curtea autorului. De exemplu, Mircea Eliade își deschide Jurnalul Portughez (Humanitas, Colecția 20 de ani în 20 de cărți) cu următoarea explicație: ”Azi încep acest jurnal din cu totul alte motive. Nina a plecat la București de câteva zile. Sunt singur pentru 4 sau 5 săptămâni. Suspendarea oricărei munci responsabile de atâtea luni, presiunea politicii – sub care trăiesc – lenea mentală, abandonarea manuscriselor mele amenință cu degradarea mea lentă. Simt nevoia să mă regăsesc să mă adun.” Cu o astfel de intenție declarată, este evident faptul că textul va fi periat cu oarece atenție, fiind un exercițiu intelectual, mai mult decât o defulare cotidiană. În esență, este vorba despre un jurnal care se știe a fi citit, cum e şi cel al Annei Frank (după momentul în care Anna află de la radio că, după război se vor colecta și se vor publica mărturiile tuturor, pentru a crea o imagine cât mai clară a impactului, jurnalul își modifică substanța într-o măsură, invită la lectură prin momentele mai dese de meditație, de exercițiu intelectual).

Lucrurile se schimbă radical în cazul unui jurnal al cărui scop principal este defularea sau simpla reorganizare mentală a evenimentelor de peste zi. Abia acesta este un jurnal literalmente intim, plin de amănunte pe măsură, în cazul căruia lectura tinde mai mult către voyeurism, către poftă nestăpânită și atât de umană de a abandona propriul cotidian și de a pătrunde în cel al altcuiva (cu atât mai mult când e vorba de intimitatea cuiva semnificativ dintr-un motiv sau altul), în timp ce, dragă cititorule, ești protejat de confortul intimității dumitale. Un exemplu interesant: jurnalele lui George Orwell (Jurnale, ed. Polirom). Introducerea volumului pune problema delicat a fost un împătimit autor de jurnale și liste, umplea caiete întregi cu ideile sale – dar cele aproximativ 600 de pagini de jurnal mă duc cu gândul la o formă ceva mai… patologică a pasiunii pentru notițe și listuțe. Rezultatul este un text plin, detalii peste detalii, unele fascinante, altele doar domestice, unele fascinante și domestice. Te cuprinde senzația că te plimbi prin toate încăperile minții unui individ, care ți-a arătat doar o frântură, într-un roman, ca într-o oglindă de sticlă tulbure. Am trecut de la ”20.10.39: Frumos, liniștit, însorit, dar nu îndeosebit de cald. Am terminat de săpat răzorul de rubarbă, am pregătit rama pentru frunze moarte, am mai lucrat un pic la potecă, am dezgropat ultimul lot de fasole franțuzească”, la ”13.6.42: Cel mai impresionant fapt în legătură cu Molotov este că nemții nu au știut nimic despre vizita lui aici. Nici o vorbă la radio despre prezența lui Molotov la Londra, până când nu s-a anunțat oficial la radio semnarea tratatului, deși tot timpul ăsta radioul german striga că Anglia se bolșevizează”. M-am plimbat din bucătăria minții lui Orwell, în camera de studiu, am trecut prin sufragerie și am savurat fiecare detaliu, având la îndemână și contextul social-politic destul de bine conturat, în care acesta și-a petrecut viața.

Jurnalele pot fi citite în cheie diferită, care depinde în mare măsură și de aşteptările cititorului. Partea interesantă este aceea că ele pot oferi detalii fascinante, pe care ficţiunea sau non-ficţiunea pregătită cu minuţiozitate le scapă şi spontaneitatea lor naşte sentimentul de familiaritate care face ca intruziunea să pară mai acceptabilă. Cu memoriile, pe de altă parte, lucrurile stau puțin diferit. Textul este finisat, detaliile sunt și ele selectate și cenzurate, dispărând astfel spontaneitatea brută a textului. Despre memorii, vă voi mai povesti cu altă ocazie, după ce parcurg volumul Amintiri din pribegie (Humanitas, 2012), care aşteaptă cuminte să îi vină rândul.

 

Cu poftă de citit,

 

A.

Lasă un semn

Comentariu

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Donează 20% de SemneBune

Dacă reprezinți o entitate juridică, te rugăm să descarcarci, completezi și semnezi Contractul prin care afacerea ta poate susține educația culturală.
Direcționarea a 20% din impozit este deductibilă pentru că suntem în Registrul entităților pentru care se acordă deduceri fiscale (INTERNT-266538804).
Virează către noi să putem avea coerență și mai multă consistență în informațiile culturale de care ai nevoie.
Revista SemneBune© este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Andreea Banciu

Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.