”Bunicul zâmbea plin de încredere, nepotul meu o să fie un mare autor într-o zi și o să scrie cărți adevărate, groase, cu copertă cartonată, în care o sa vorbească despre probleme serioase, despre oamenii buni și oamenii răi, așa spuneau privirile lui.”(p. 8)
Cartea lui Irinel Prisăcariu ( dacă nu ați auzit de el până acum, nu vă faceți girji, probabail el nu a vrut ca voi să o faceți) nu este nici groasă, nici cartonată, nici nu știu dacă vorbește despre probleme serioase, de fapt cine decide ce e serios și ce nu?, și oamenii din ea nu sunt nici buni, nici răi, sunt și buni și răi în același timp, fiindcă sunt oameni, chiar dacă sunt virtuali și făcuți din cuvinte.
Dar despre ce vorbește cartea aceasta? Vorbește despre povești, despre plăcerea de a (te) povesti și de a îți reaminti despre tine, despre oameni, despre vise (mai ales un Vis cu iz de Nostalgie), penare cu mașinuțe care sunt de vină pentru notele bune sau rele ale copilului, despre bunici, iubire, manechine, carti, sau viață. Mici fragmente de viață, o privire aruncată lumii, o bucățică de ici, una de-acolo, pentru a crea un tot (Totul) personalizat, trecut prin mintea noastră de oameni. Noi vedem lumea nu așa cum e, ci așa cum ni se pare nouă și lumea lui Irinel Prisăcariu este o lume a micilor bucurii și tristeți, a micilor gesturi și a marilor vise… doar este un cititor de vise. Visele cui le citește? Ale lui, ale noastre, ale cui vrea mașina lui de citit vise. Totul este un vis.
Cititul de vise nu-i treabă ușoară, dar Irinel Prisacariu se descurcă foarte bine să le transpună în cuvinte. Cartea este o suită de cinci capitole sau povestioare (Patru, Poveste cu Mandarina, Se păstrează în ambalabul original, Opera Casino și Cititorul de vise), care pot fi citite seprat, ca fiind de sine stătătoare, în ordine aleatorie, fără a se pierde farmecul sau pot fi citite ca un roman. Un roman scurt, din păcate, dar îndeajuns de atractiv încât să vrei să-l recitești și o poți face cu ușurință, într-un timp scurt, dar care trece repede.
Toate sunt bune și mă bucur să descopăr autori care se apleacă asupra prozei scurte, fiindcă toți marii autori au spus-o: proza scurtă este marea încercare, acolo își dă un autor valoarea. Fiecare cuvânt are un rol în proza scurtă, fiindcă el creează și distruge, poate da tonul, poate schimba cursul poveștii sau poate dărâma tot ce s-a construit la nivel de narațiune, de atmosferă, de idee. În proza de mari dimensiuni pot intra pagini întregi de divagații, de ruperi de ritm, pot fi aruncate în mijlocul poveștii alte povești sau filozofări și dacă sunt făcute cum trebuie, cu artă, nu deranjează, ba din contră, dar în proza scurtă sau în romanele puzzle cum e acesta, de dimensiuni reduse, cu capitole de sine stătătoare, foarte ușor se poate rata totul.
Din fericire, chiar dacă este aflat la debut, Irinel Prisăcariu pare că a descoperit cum se scrie. Are talent și mi-a plăcut mult că nu a avrut să scrie o carte care să ne demonstreze cât de profundă și scânteietoare poate fi literatura (chiar dacă este și în cartea aceasta găsim bucăți foarte bune, triste sau din contră, cinice și amuzante, fiindcă, nu-i așa, lucrurile serioase se spun uneori în gluma), ci a ales să se joace, să spună povești simple (cel putin aparent), personale și să experimenteze cu diferite stiluri. E o căutare a ceva pierdut candva , a unei limbi comune, o căutare în care se angajează să-l ia și pe cititor.
Găsim imagini frumoase, cum e aceasta: ”S-a spus despre mine că aș fi locuit de moarte încă de când eram copil și am căzut în lacul de la marginea orașului”(p.43). E o frază atât de marqueziană, încât nu are cum să nu te atragă în poveste, să vrei să descoperi cum trăiește un om locuit de moarte (dar nu suntem toți așa?). Sunt multe astfel de fragmente, foarte poetice, care au o aură de irealitate și magie.
Manieră postmodernistă de a scrie, prezentă în ultimul fragment, care dă și titlul volumului, cu autorul personaj care își scrie cartea și anumite referințe la realitatea imediată, literară sau socială, dau un anume farmec cărții. Am încercat să presupun la cine se referă autorul în unele dintre episoade și cred că am intuit bine faptul ca un scriitor foarte cunoscut de la noi, persoana importantă, apare drept personaj, dar căruia îi schimbă numele, poate dintr-un impuls ludic. Apoi mai apare un alt personaj, un celebru critic si profesor, la fel, cu alt nume. Aceste mici jocuri in care sunt i plicati oameni reali transformati in personaje sunt binevenite, au fost încercate de mulți scriitori tineri, unii chiar au scris romane întregi în acest stil, dar nu tuturor le-a reușit.
Pentru o carte de debut, scrisă de un autor destul de tânăr, 21-22 de ani, este extrem de coerenta și micile scăpări, micile naivități și o ușoară grabă de a trece cam repede prin poveste, nu sunt atât de grave încât să rateze ideea cărții sau cursivitatea poveștilor. Păcat că este atât de scurtă, dar cum se zice, esențele bune se păstrează în sticluțe mici.
Aștept cu mare interes următorul volum, poate la o editură mai mare și poate autorul (surpriză!) va voi să fie mai vizibil. Sper că nu și-a pierdut speranța în literatură și într-o lume locuită de cuvinte dătătoare de viață, unde visele nu mor, ci sunt citite!
Cartea nu se prea găsește în librării, dar poate fi comandată cu încredere pe librarie.net sau libris.ro. Va recomand sa o cautati si sa o cititi!
Irinel Prisăcariu – Cititorul de vise
Editura – Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca
An: 2011
