Ultima seară de ÎnScenarii

În perioada 5-7 ianuarie 2016 a avut loc ÎnScenarii, un festival de film și teatru făcut de tineri, pentru tineri, aflat la prima ediție. Acesta s-a desfășurat la Teatrul , în Sala Studio, intimă, caldă și primitoare, însă neîncăpătoare pentru toți iubitorii de artă care au dorit să participe la festival. Un bilet de intrare pentru o zi a costat 20 de lei, iar un abonament pentru întreg festivalul 50 de lei.

Evenimentul a fost iniţiativa  România, o organizaţie care încurajează şi susţine voluntariatul activ şi spiritul civic al tinerilor. Unul dintre obiectivele  România este de a strânge fondurile necesare finanţării unor proiecte realizate de aceștia. Orice echipă de liceeni care are o idee inovatoare şi cu şanse de a avea un impact de durată asupra comunităţii poate aplica pentru finanţare la YouthBankFestivalul ÎnScenarii a făcut parte din efortul de strângere de fonduri, toţi banii obţinuţi din vânzarea de bilete sau din donaţii ajungând în Fondul YB.

Am avut norocul de a mă afla în public în ultima seară de festival, în care s-au jucat trei piese de teatru cu adevarat speciale: Backstage, intepretată de trupa Shakespeare, urmată de Flori pentru Algernon, un one-man show cu Alex Ivănoiu, și O femeie singură, cu drept protagonistă.

Așa cum am menționat anterior, piesa care a deschis ultima seară de festival a fost interpretată de trupă de liceeni Shakespeare, de la Colegiul „Sfântul Sava” din București. După cum o sugerează și titlul, spectacolul a avut drept subiect dezvăluirea unei lumi pe care publicul are prea puțin ocazia să o cunoască  – cea din spatele scenei, din culise.

 

Teatrul se vede cu totul altfel din cealaltă parte a cortinei, iar intrigile care se țes între actori nu sunt mai puțin interesante sau alambicate decât cele care se joacă pe scenă și care se desfășoară după un scenariu bine stabilit. Dincolo de geloziile mărunte, replicile tăioase, zâmbetele cu subînțeles și secretele mai mult sau mai putin bine păstrate, actorii trebuie să lase deoparte viața cotidiană și micile-i meschinării inerente și să se dedice personajelor pe care le au de interpretat. Sarcină uneori greu de realizat când prietenii se dovedesc a fi inamici, iar fiecare luptă pentru sine prin mijloace nu întotdeauna cinstite. Poveștile de dragoste dintre actori se destramă dramatic sau se sting chiar înainte să înceapă cu adevărat, gelozia se insinuează ușor până și în prieteniile cele mai trainice, iar neîmplinirile și frustrările tuturor împiedică buna desfășurare a piesei, spre disperarea regizorului, care trebuie să-i împace și să-i coordoneze din umbră pe toți. Totul se termină însă cu bine, în pur stil hollywoodian – conflictele se rezolvă, disputele sunt date uitării și toți își dau mâna frățește, amintindu-și că prietenia și colaborarea sunt mai importante decât micile interese personale.

InScenarii-Backstage

Piesa este o comedie ușoară, care te binedispune fără să te solicite prea mult, dar care câștigă datorită prospețimii și naturaleței tinerilor actori. Cum n-am reușit să găsesc o listă a celor din distribuţie, voi vorbi despre trupă ca întreg, deși recunosc că am avut preferații mei și că mi s-a părut că nu toți se află neapărat la același nivel, nici ca pregătire și nici ca talent nativ. Însă, per total, în ciuda emoțiilor uneori vizibile, stângăciile au fost mici și mai degrabă înduioșătoare decât deranjante. Entuziasmul și pasiunea erau evidente, iar harul nu lipsea nici el. Am fost plăcut surprinsă și m-am bucurat să văd niște oameni atât de tineri implicați într-un proiect atât de frumos.

De departe favorita mea a fost însă piesa interpretată de tânărul Alex Ivănoiu, elev al Colegiului Național Bilingv „George Coșbuc”, despre care nu știam nimic înainte de acest festival și pe care l-am descoperit cu mare încântare în Flori pentru Algernon. Piesa are la bază romanul cu același titlu, apărut în 1966 şi premiat tot atunci cu Nebula Award, scris la rândul lui ca urmare a succesului înregistrat de nuvela omonimă publicată în 1959 şi încununată cu Hugo Award în anul 1960.

Flori pentru Algernon aduce în prim-plan o ipoteză deopotrivă fantastică şi tulburătoare: ce-ar fi dacă am avea puterea de a ne spori artificial inteligenţa, dacă într-o bună zi ar fi la îndemâna noastră să corectăm nu doar o imperfecţiune fizică, ci însuşi creierul uman? Mai mult, cum ar fi ca până și persoanele cu handicap mintal să aibă dintr-o dată acces la cunoaștere, ba și chiar la genialitate? Cum s-ar împăca oare creșterea bruscă a inteligenței cu înapoierea afectivă și cum ar face față schimbării un om care, după o viață petrecută în penumbră este deodată inundat de o lumină care poate ajunge de-a dreptul orbitoare?

Piesa este structurată asemenea unui jurnal povestit de protagonist, însă cuprinde de fapt o succesiune de rapoarte de proges aparţinând lui Charlie Gordon, un bărbat de 32 de ani cu dezvoltarea psihică a unui copil cu handicap mintal. Cadrul este minimalist, iar accentul cade strict pe relatarea protagonistului și pe gesturile acestuia, așa cum o sugerează și unicul reflector care-l separă de întunericul din jur și delimitează precis spațiul său personal. Îl avem în față doar pe Charlie, care stă pe un scaun și-și povestește tacticos viața de zi cu zi, rupând pe rând filele unui calendar improvizat, pentru a sugera trecerea timpului.

La început, vedem lumea prin ochii mari și blânzi, însă goi, ai unui Charlie Gordon senin, inocent și încrezător în oameni, diagnosticat cu întârziere mintală ireversibilă. Așa cum afirmă cu nonșalanță protagonistul, „e ușor să ai prieteni dacă lași lumea să râdă de tine”. Însă visul lui este ca într-o zi să fie deştept, pentru ca oamenii să-l admire în loc să se amuze pe seama lui, astfel că acceptă să fie subiect al unui experiment care ar putea să-l vindece de acest stigmat.

InScenarii-Flori pt A 2

Încercarea mai fusese făcută anterior doar pe animale, mai precis pe un șoarece numit Algernon, cu rezultate extraordinare și surprinzător de rapide. Însă minunile au viață scurtă, astfel că declinul nu întârzie să apară, iar comportamentul lui Algernon devine din ce în ce mai haotic. Urmând același tipar, și în cazul lui Charlie procesul de degradare va fi tot atât de accelerat ca cel de creştere. După un progres fulminant, în cadrul căruia facem practic cunoștință cu o altă persoană, care vorbește gândește și acționează cu totul diferit față de băiatul naiv și aproape demn de milă de la început, Charlie se întoarce încetul cu încetul la starea sa inițială și este dureros de conștient de regresul căruia nu i se poate opune. Foarte grăitor și extrem de înduioșător este faptul că, în mijlocul universului său în continuă și iremediabilă degradare, singurul lucru pe care băiatul nu-l va uita va fi să pună flori sălbatice pe mormântul lui Algernon, semn că sufletul nu are nevoie de un suport intelectual ca să se dezvolte și să trăiască emoții pure, că dincolo de inteligență există ceva mult mai puternic și mai autentic uman – simțirea.

Alex Ivănoiu a făcut un rol fabulos, care ar fi reușit fără doar și poate să miște și cel mai impasibil public. Recunosc că nu mă emoționez prea ușor, însă Charlie m-a făcut să plâng fără scăpare și m-a înduioșat într-un fel de neuitat. Interpretarea lui este sinceră, gesturile sunt firești și extrem de nimerite, fără a părea însă prea studiate, discursul curge la început mai greu, cu poticnirile, ezitările și greșelile pe care le-ai considera normale în cazul oricărei persoane cu handicap, pentru ca apoi să devină fluent și bine articulat. Nu doar felul de a vorbi, ci și mimica, purtarea și privirea urmăresc și redau fidel transformările prin care personajul trece și întregesc imaginea creată de „jurnal”. Alex Ivănoiu dă dovadă de o naturalețe aproape nenaturală și te emoționează fără drept de apel, cu un talent și o forță interioară care ar putea muta munții din loc.

InScenarii-Flori pt A

Modest și destul de rezervat, acesta afirma la sfârșitul festivalului: „A fost a doua oară când am jucat Flori pentru Algernon, l-am schimbat mult de ultima oară. M-am bucurat că atâția oameni au venit la spectacol, printre ei oameni pe care nu îi cunoșteam deloc. Câțiva m-au oprit în lift și mi-au spus că au fost foarte încântați, lucru care m-a făcut să mă gândesc că ÎnScenarii ăsta și-a propus să dea o șansă oamenilor să vadă și să fie văzuți. ÎnScenarii e la prima ediție, cu o sală destul de mică, care s-a arătat neîncăpătoare pentru cei ce vor să vadă teatru și film. Personal sunt plin de curiozitate în legătură cu ediția a doua.”

Cât despre mine, eu sunt plină de curiozitate și nerăbdare să-l văd în următoarea piesa.

Festivalul a fost încheiat magistral de către marea actriță , care a interpretat un rol complex, emoționant și tulburător în piesa O femeie singură. Scenariul acesteia este semnat de doi dramaturgi de renume, Franca Rame și Dario Fo, cel din urma fiind distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1997.

Povestea gravitează în jurul Mariei, o femeie obișnuită din clasa de mijloc, preocupată doar de îngrijirea gospodăriei și de creșterea copiilor. Mersul nestingherit al lucrurilor este întrerupt însă de apariția neașteptată a unui tânăr student adus în casă chiar de soțul protagonistei, cu scopul de a o ajuta să învețe limba engleză. Între cei doi se înfiripă o idilă, descoperită la scurt timp de soțul Mariei, iar de-aici accentele dramatice ale piesei se intensifică, iar destinul femeii se întunecă iremediabil. Neștiind cum să facă față situației, protagonista va încerca fără succes să-și pună capăt vieții și va sfârși într-un  ospiciu, abandonată și bântuită de amintiri.

InScenarii-O femeie singura

Partitura pe care Maia o interpretează este complexă, extrem de nuanțată și de expresivă. Protagonista întrupează nenumărate femei și își asumă diverse ipostaze – victimă, sinucigașă, mamă, amantă pasională, soție abuzată. Iar pentru asta se folosește nu doar de un monolog foarte inteligent, de umor și de replici neașteptate, ci și de dans, cântec, lovituri, țipete, acuzații și răspunsurile timide smulse de la unui public care nu știe cum să reacționeze, dar e cu totul absorbit de poveste. Totuși, nebunia Mariei nu e doar tristă, deși gustul pe care ți-l lasă piesa e indiscutabil unul amar. Ea are și sclipiri de bucurie, clipe de seninătate, face glume și-și amintește de zilele în care viața semăna mai mult cu un vis frumos. Dezlănțuită, expansivă, pe alocuri sălbatică și, într-un anumit sens, liberă, Maria a cunoscut toate fețele iubirii și ale vieții în doi și își dezvăluie povestea fără inhibiții și fără teama de a fi judecată.

Un recital actoricesc remarcabil, cu ușoare accente de cabaret, O femeie singură subliniază încă o dată talentul indiscutabil al Maiei, devotamentul ei total față de scenă și forța aproape dureroasă cu care știe să-și însuflețească personajele.

Una peste alta, ultima seară de festival a fost un deliciu pentru iubitorii de teatru, aducând pe scenă piese pe cât de diferite, pe atât de fermecătoare și de emoționante. Sper ca această ediție să fie doar prima dintr-un lung șir de succese.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București, Ana adoră cărțile, pisicile, ceaiul și ciocolata (nu neapărat în această ordine). Nu-și poate închipui viața fără muzică. Îi place să inventeze cuvinte și să se joace cu ele. E optimistă, râde și iubește mult.

Număr articole publicate : 16