Star Wars turcesc – Imperiul otoman contraatacă

Știți că acum vreo două luni am scris o recenzie dublă, numită The Disaster Artist & The Room, pentru o carte și un film care aveau legătură între ele. M-am distrat scriind recenzia aceea aproape la fel de mult ca și citind cartea și văzând filmul. Simultan.

Dar aceea a fost o recenzie lungă (și poate obositoare), cu atâtea referințe, și nume, și imagini și fun-fact-uri. Așa că m-am hotărât să o fac pe asta mai scurtă.

Am fost să văd Star Wars-ul nou, imediat după Crăciun, și recunosc că, deși e mai bun decât episoadele I și II, nu m-am mirat să constat că marketing-ul violent a ridicat episodul VII la un nivel la care filmul nu prea are forța (no pun intended !) de a se afla. E undeva pe la nivelul episodului III. Bun, fresh, fain colorat, dar dacă îl iei la bani mărunți, e la ani-lumină de ceva revoluționar. Un update vizual al episodului IV, de fapt. Nu intru în detalii, fiindcă în punctul ăsta probabil că mai sunt oameni care nu l-au văzut, și nu vreau să stric surpriza.

În schimb, o să vă vorbesc despre un film pe care l-am văzut imediat după Anul Nou, care se numește Dünyayı Kurtaran Adam. Pentru cei care nu vorbesc limba turcă, se traduce cam așa: Omul care a salvat lumea. Dar, oamenii îl cunosc mai bine după numele lui ne-oficial (și mai corect din punct de vedere politic, după părerea mea): -ul turcesc.

Pentru cine nu știe, turcii sunt cunoscuți pentru talentul lor de a … emula blockbuster-ele americane. Există un Rambo turcesc, există Terminator turcesc, există chiar un , și așa mai departe.

Acuma, în spiritul recenziei anterioare, filmul pe care urmează să îl prezint nu e un film bun. Nu e nici măcar un film decent.

E un film isteric.

Și pentru cei care mi-au urmat sfatul și și-au luat măsuri de precauție înainte de a se uita la The Room, vă rog să le dublați înainte de a vă apuca de -ul turcesc. Spun asta pentru că Star Wars-ul turcesc este un film care transcende limitele omenescului de a înțelege arta, și e ceva mai psihedelic decât a-l urmări pe Jimi Hendrix cântând Voodoo Child, în timp ce ești pe LSD și bei shot după shot de vodcă.

După o oră și jumătate (o durată rezonabilă pentru o asemenea piesă de cinematografie clasică), mă simțeam ca după o oră de sprint și două mii de abdomene. Nici restul oamenilor de pe canapea nu arătau mai prejos. Jur că toată lumea a plecat de la mine cu pătrățele, după filmul ăsta.

Atât de mult am râs.

Ca să vă faceți o idee despre ce fel de forțe creatoare au fost implicate în producția și structurarea acestui film, încercați (deși veți eșua fără probleme) să vă închipuiți Star Wars episodul IV (primul dintre ele, A New Hope, pentru cei care au probleme cu cronologia obiectivă a seriei) făcând un copil cu Power Rangers (da, ăia care se îmbrăcau în cartoane și aveau replici nesincronizate cu mișcarea buzelor) și cu Moromeții.

Mai există o mulțime de scene ”inspirate” din alte filme de referință, dintre care voi aminti aici doar un inexplicabil și halucinant montaj de antrenament care arată ca un fel de Rocky vs. The Flintstones, și parcă la un moment dat am văzut și ceva Star Trek II pe acolo.

În principiu, filmul e un fel de poveste epică, care ia (la propriu) tot ce s-a făcut până în acel punct, fiecare subiect posibil, și îl înglobează în sine, fără rușine sau compromis.

Vorbesc serios.

Dar … hai să vedem despre ce vorbesc.

Povestea filmului vine cam așa, pe scurt și la obiect: după o (literalmente, pe cronometru) narațiune de un sfert de oră, navele eroilor noștrii, Murat și Ali (Han Solo și Luke Skywalker, ar zice unii hateri) sunt atacate, și se prăbușesc pe o planetă deșert (un fel de Dune ținându-se de mână cu Tatooine, ar zice aceiași hateri).

123

Luptând în spațiu, împotriva forțelor răului. Observați implicarea psihologică a personajului în lupta cu Răul.

Asta e una din scenele de început, în care eroii noști sunt atacați de forțele răului. Dacă crucișătorul lui Darth Vader nu e prea clar în spatele actorului turc Cüneyt Arkin ( și recunosc că nu e, atunci poate următoarea vă va lumina):

234

Planeta Pământ, conform poveștii filmului.

Știu că mulți dintre voi or să spună: ”Păi e Death Star-ul din Star Wars-ul lui George Lucas.”

Poate într-un alt univers, in a galaxy far far away … În filmul despre care vorbim, este chiar planeta Pământ, înainte de a fi distrusă, și de a exploda ca un vagon cu artificii.

Mai departe, cei doi își dau seama (cumva …) că au nimerit pe o planetă locuită exclusiv de către femei. Ali e mare gagicar, așa că își execută fluieratul lui care atrage (sau ar trebui să o facă) femeile. Totuși, asta nu se întâmplă, și în schimb îi atacă o hoardă de schelete gonflabile călare pe cai, pe care cei doi îi înfrâng în luptă corp la … os. Apoi apare antagonistul filmului, care arată ca tipul ăla, cel mai tare preot Nazgul al lui Sauron, din Stăpânul Inelelor (în mod dubios, unicul film care s-a inspirat din Star Wars-ul turcesc, în loc să fie plagiat de acesta) … Serios, vedeți mai jos.

345

Ăsta e tipul din filmul turcesc.

456

Ăsta e tipul din Stăpânul Inelelor. Destul de asemănători, nu ?

Tipul ăsta e un mare vrăjitor, cu are o mie de ani pe fiecare crac, care vrea, din vremuri imemoriale (chiar asta e expresia folosită în film, dacă o prinzi, deși el nu are decât două mii de ani), să cucerească Pământul (același pământ care e distrus la începutul filmului ? …), și, culmea !, încă mai încearcă chestia asta (deși … Pământul e distrus la începutul filmului … cred că am mai menționat asta undeva … mă rog), dar un scut de molecule de creier concentrate (da, știu cum sună …) îl oprește de la a-și vedea planul împlinit. Singurul mod în care care poate înfrânge scutul este să folosească împotriva lui … tot un creier uman. Însăși definiția expresiei ”luptă cu creierul împotriva creierului” …

Cei doi reușesc să scape din arena galdiatorilor în care i-a aruncat vrăjitorul, și se ascund în cavernele pline de refugiați. Tot acolo, observi că planeta e populată exclusiv cu bărbați. Totuși, Murat dă peste unica femeie de acolo (un fel de prințesă Leia – aviz haterilor), o tipă care seamănă foarte bine cu Debbie Harry din trupa Blondie, deși are cel mai limitat vocabular din istoria cinematografiei, și se poartă de parcă încă trăiește în era filmelor mute (deși, chiar și pe vremea aceea se vorbea prin filme, doar că … nu auzeai nimic). Cei doi se îndrăgostesc, și iubirea lor se fructifică prin interminabile priviri silențioase. Apoi, Murat și Ali se pregătesc pentru luptă.

Uitați aici imagine din montajul antrenamentelor celor doi eroi ai filmului, cel pe care l-am menționat mai sus:

567

Tipul se pregătește de niște antrenament, nu glumă.

Montajul ăsta a fost atât de intens, încât pe mine m-au durut picioarele și pumnii la finalul lui. Vezi expresiile celor doi actori care s-au pregătit la celebra Școală de Actorie din Istanbul, și nu poți să nu simți dedicarea cu care își pregătesc fiecare cuvânt, fiecare mișcare care trebuie să curgă ca apa printre pietre … și nu te poți opri nici din râs. Un râs din acela cu hohote, așa cum mulți din noi am uitat cum se face, pentru că, hai să fim serioși: când am văzut ultima dată un film cu adevărat amuzant ? Nu un film ”isteț”, sau unul care avea câteva glume reciclate și un pic de ironie căzută pe umeri, ca mătreața veche. Eu vorbesc despre un film care să te pună efectiv în genunchi de atâta râs. Ei bine, Star Wars-ul turcesc reușește să facă exact asta.

Ok, asta durează prea mult.

Și mai pe scurt: zombie îi atacă, transformă niște copii în alți zombie, sângele lor e folosit să îi prelungească vrăjitorului nemurirea – vrajitorul soarbe sangele prin paie lungi, Murat și Ali, împreună cu femeia scapă de ei și se duc într-un bar (scena e copiată pas cu pas din Star Wars), băieții se îmbată și se bat, apare iar vrăjitorul și îi prinde din nou și îi duce la castelul lui.

În punctul ăsta vreau să menționez că, pe măsură ce avansează filmul, cei doi încetează să mai fie clone ale lui Luke și Han Solo, și devin din ce în ce mai asemănători cu Mario și Luigi. Atât în vorbă, cât și în purtare, în curajul lor exagerat și perseverența de care dau dovadă în acea misiune aiuristică.

Mai departe.

La castelul vrăjitorului, regina acestuia (nu vreau să par sexist, dar regina e o tipă mult mai arătoasă decât femeia mută a lui Murat) încearcă fără succes să îl seducă pe Ali, în timp ce Murat refuză invitația de a se alătura în dominație asupra Pământului. Se mai bat, mai scapă și sunt iarăși prinși, se luptă prin arene cu lasere și tot felul de monștri care arată mai atroce ca roboții din Power Rangers (da, este posibil, dar asta îmbunătățește amuzamentul scenelor), apoi Murat dă peste femeia lui, și scapă împreună cu ea, în timp ce Ali rămâne captiv. Murat află despre o sabie magică (un fel de Excalibur la reducere, care arată ca un fel de drujbă de carton înfoliată în staniol auriu) făcută în urmă cu mii de ani, pe care o recuperează dintr-o peșteră păzită de doi ninja de aur, după ce îi ia pe tipi la palme. Cu sabia, se întoarce să îl salveze pe Ali, dar vrăjitorul le ia sabia, și Ali moarte într-o încercare stupidă de a scăpa. Murat topește sabia și își face două cizmulițe spațiale aurii, și două mănuși spațiale (tot aurii), și arătând ca proaspăt-raposatul David Bowie (ușoară fie-i țărâna) merge peste vrăjitor și îi face praf (de unul singur) armata, și apoi …

(pauză de râs de douăzeci de minute)

Apoi filmul se încheie cu cea mai epică confruntare dintre tipul bun și tipul rău, o luptă a lui Mario, pardon – Murat cu vrăjitorul lui Sauron, din care, evident, eroul nostru iese învingător. Dar felul în care îl înfrânge pe vrăjitor este … pardon, lăsați-mă să o iau de la început.

Antagonistul își primește cea mai de neînchipuit lovitură de grație din întreaga istorie a cinamatografiei (după știința mea). Nu am cuvinte, așa că o să pun mai jos imaginea cu antagonistul înfrânt.

OK, nu am găsit-o pe net, și chiar dacă aș fi găsit-o, nu ar fi avut rost să o pun, fiindcă e … dincolo de capacitatea omului de a înțelege. Trebuie să vezi întreaga scenă, și să râzi toate cele douăzeci de minute (am cronometrat !) ca să înțelegi moartea tipului. E efectiv, cel mai bestial ”efect special” pe care l-am văzut vreodată în vreun film. Ever !

Și cam asta a fost.

Filmul nu are pretenții prea mari. Îți poți da seama de asta după primele scene, populate aproape exclusiv cu imagini furate – da, ăsta e termenul ! – din Star Wars, și din arhiva sovietică a lansărilor de rachete din anii 60 și 70. Povestea e mega-alambicată, de aceea vă recomand nici să nu vă bateți capul cu ea. Oricum nu are prea mult sens (eufemistic, vorbind), și singurul lucru pe care reușește să îl facă este să vă distragă de la adevăratele atingeri de geniul ale filmului: atmosfera și scenele de acțiune.

Un prim aspect care impresionează este coloana sonoră. V-a plăcut Ben Hur ? Ăsta era filmul care, chiar și după șaizeci de ani, încă mai dă lecții despre cum se fac filmele cu gladiatori. V-a plăcut Indiana Jones ? Moonraker ? Planet of the Apes ? Flash Gordon ? OK, ăsta ultimul e chiar o bombă, dar își are părțile lui bune.

Dacă v-au plăcut toate aceste filme de mai sus, inclusiv coloanele lor sonore, care sunt chiar impresionante … atunci aveți noroc ! O să le regăsiți pe toate în Star Wars-ul turcesc. Muzica trupei Queen, pe fundalul bătăliilor din Star Wars-ul turcesc.

Așa. Ce a mai rămas ?

Scenele de acțiune. Sunt extraordinare. Memorabile, pentru că durează la infinit. Cei doi eroi sunt în stare să bată timp de zece minute aceeași gașcă de zombi, sau de mutanți, sau de scheleți, sau de roboți, și punctele culminante ale acestor secvențe sunt pline de decapitări cu muchia palmei, sau smulgeri de capete cu mâinile goale, sau eviscerări … lista continuă.

La fel ca și cu The Room, nu pot să nu simt că filmul acesta este dincolo de puterea cuvintelor de a-l cuprinde. E, pur și simplu … prea cool pentru orice e mainstream. Prea cool pentru o coloană sonoră proprie, pentru personaje și poveste, pentru efecte speciale sau decoruri, pentru dialoguri coerente sau joc actoricesc de grădiniță, pentru costume decente … singurul lucru pe care filmul acesta și-l dorește este să îți asalteze ochii și mintea cu cele mai ilare scene și dialoguri pe care le-ai văzut și auzit vreodată.

Dacă pe vremea lui Ștefan cel Mare ar fi existat cinematografe în aer liber, și turcii ar fi avut prezența de spirit să proiecteze filmul acesta pentru mase … și acum am fi încă năuciți de atâta râs, iar imperiul otoman ar fi dăinuit o mie de ani.

Cum ziceam mai devreme, un film isteric, pe care îl recomand pentru distracția divină pe care o procură.

Uitați-vă la el. Merită.

Surse foto (în ordinea apariției în articol): aici, aici, aici, aici și aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cosmin Leucuța
Invitat permanent

este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Cosmin a publicat în revista EgoPHobia trei povestiri și trei nuvele. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei”, este unul din cele două cîștigătoare ale Concursului de Debut organizat de Editura Adenium în anul 2013 (secțiunea Proză). S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine semn bun.

Număr articole publicate : 20