Pofta vine citind: cum stârnim cheful de lectură al copiilor?

„Nu știu ce să mă mai fac cu el, nu ar pune mâna pe carte, nici mort.” „Nu se mai citește cum se citea pe vremea mea”. „Ce știu ăștia mici cum era când citeam noi? He, he, păi citeam Jules Verne ca pe apă” și deja cunoscutul „Al meu preferă să stea cu ochii în tabletă toată ziua”  Vă sună cunoscut, nu? Una dintre problemele cu care se confruntă părinții, la nivel declarativ, este faptul că ai lor copii nu (mai) citesc suficient. Cum ne determinăm copiii să prindă gust de citit? Contextul lecturii s-a modificat esențial față de copilăriile noastre și trăiesc cu impresia că, pentru părinți, e din ce în ce mai greu să își inspire copiii să citească. Din acest motiv, am rugat câțiva scriitori și jurnaliști din branșă să ne ajute cu câteva sugestii pentru părinți. Am mizat pe creativitatea și inspirația lor. Iată ce a ieșit!

***

(scriitoare)

adina_rosettiNu vă faceţi iluzii că o să puteţi convinge copiii să ducă la bun sfârşit „Cuore” sau „Singur pe lume”, în loc de Harry Potter sau vreun fantasy de Neil Gaiman. Sunt slabe şanse… Nu disperaţi dacă vor să le cumpăraţi TOATE volumele din celebrele serii de jurnale ale unor puşti şi puştoaice, pe care le consideraţi maculatură. Toate astea pot fi începutul unui drum către adevărata literatură. De îndată ce se obişnuiesc să termine singuri o carte, să citească pagină după pagină cu sufletul la gură, să povestească despre personajele de pe hârtie de parcă ar fi prietenii lor cei mai buni, puteţi să îi îndrumaţi – dar atenţie, uşurel şi fără presiune! – pe drumul „cel bun”. Da, se vor da în vânt după întâmplări fantastice, chiar suprarealiste, după umor absurd, după jocuri de cuvinte şi de limbaj. Pe la 6-8 ani, este imposibil să nu le placă Roald Dahl, probabil cel mai cunoscut autor contemporan pentru copii, ale cărui cărţi au fost şi ecranizate (Matilda, Uriaşul cel Prietenos, Charlie şi Fabrica de ciocolată). Doi autori pentru „oameni mari” care s-au aventurat pe tărâmul literaturii pentru copii (pe nedrept considerată de unii „gen minor”) sunt Salman Rushdie şi Ian McEwan. Cu umor şi imaginație, le vor deschide un drum pentru mai târziu… În final, nu cred că vor spune nu nici lui Michael Ende, autorul unor poveşti splendide şi pline de sensibilitate, precum „Momo”, „Poveste fără sfârşit” sau „Jim Năsturel şi Lukas, mecanicul de locomotivă”.
Nu uitaţi nici de autorii români – au început să apară o mulţime de poveşti contemporane care îi vor încânta, care le vorbesc pe limba lor, fără intenţii moralizatoare şi departe de textele de manual care, de multe ori, îi plictisesc. Vă recomand să căutaţi cărţile Adinei Popescu (o să se distreze de minune cu Pricoliciul, zmeul Tase şi celelalte personaje de basm reinterpretate), ale lui Florin Bican („Reciclopedia de poveşti” o să-i amuze teribil şi le va arăta şi că a scrie în versuri poate fi superfun!), ale Victoriei Pătrașcu sau ale Ioanei Nicolaie.
concurează acum cu jocurile pe tabletă şi filmele de animaţie cu super acţiune, aşa că are de dus o bătălie grea; pentru ca un copil să ducă o carte până la capăt, principalul e să nu se plictisească – aşa că mă tem sincer pentru literatura clasică şi ritmul ei oarecum greoi. În vacanţele nesfârşite de vară, în care nu aveam nimic de făcut, când ceilalţi copii erau plecaţi, devoram cărţi şi suportam nesfârşitele descrieri din romanele lui Jules Verne pentru a ajunge la paginile cu „acţiune şi dialog”. Nu aveam altă opţiune şi nu crescusem cu obişnuința de a da „scroll” pe un ecran.
Mi-e teamă că e foarte greu să mai citeşti Balzac sau Tolstoi după ani de zile de jucat „Need for Speed” (sunt sigură că exemplul acestui joc e deja desuet, sunt altele la modă acum, dar e singurul pe care-l ştiu…), aşa că tentaţi-i de mici cu poveşti frumoase, în care se pot regăsi, sau care-i fac să viseze la lumea fantastică în care orice copil îşi doreşte să zboare.

**

Marius Surleac (traducător, poet și jurnalist cultural)

sb-surleacE destul de greu în momentul actual să convingi un copil să citească, odată cu permanentul avans al tehnologiei (și aici mă refer la TV, telefoane, tablete, console). Cu cât crește cu atât e mai greu, pentru că intervin ulterior tot mai mulți factori, printre care și „trend-ul”. Tot mai mulți adolescenți se îndepărtează de cărți pentru că în turmă acestea nu sunt „cool”, ci mai cool e să discuți despre ultima versiune de telefon marca „X”, de exemplu.

Cred că un prim pas pentru a motiva un copil să citească, este să limitezi într-o măsură cât mai mare (și asta de la vârste cât mai fragede), accesul copilului la televizor – principalul obiect de spălare pe creier, unde sunt scoase tot mai mult în evidență non-valorile și îndepărtate în același ritm sursele de cultură. Binențeles că, în acest caz, contează foarte mult felul în care îi sugerezi copilului că e foarte plăcut să-i citești (cel puțin atunci când copilul nu știe să citească), în așa fel încât să nu se simtă obligat să asculte. Poți să-i citești chiar dacă el are alte activități creative … desenul, de exemplu; mai mult ca sigur, copilul va fi atent și la ce îi citești, cel puțin într-o oarecare măsură.

În al doilea rând, părintele este cel care, pentru început, trebuie să-i insufle copilului pasiunea pentru cărți. Aici mă refer la modul în care îi citești copilului cartea, intonația, vocile, etc. Contează foarte mult pentru un copil să știi să intri în pielea personajelor, să știi să te comporți și ca un copil, nu numai ca un adult.

De asemenea, copiii își imaginează vrute și nevrute și mi s-a întâmplat de foarte multe ori să inventez povești pentru fiica mea, atunci când nu mai voia să-i citesc din carte. Cu cât îi spui povestioare din ce în ce mai nostime, cu atât vrea mai mult să le asculte. Și aici, din nou, trebuie să-i aduci aminte că în cărți se găsește o resursă enormă de povești pentru toate vârstele.

Iar cel mai important aspect, atunci când copilul începe să citească singur, este să-i susții bucuria parcurgerii independente a primelor sale cărți, pentru că atunci are nevoia cea mai mare pentru a continua pe acest traseu. Și, nu în ultimul rând, copilul nu trebuie obligat/forțat să citească pentru că atunci îl îndepărtezi cel mai ușor de carte.

**

(scriitoare și jurnalistă)

adina-popescu-885744lEu nu am copii, de aceea mă voi referi în primul rînd la copilăria mea, deși sînt un exemplu destul de atipic. Am citit foarte mult, fără să mă împingă nimeni de la spate, între 7 și 14 ani. O explicație posibilă ar fi că probabil nu existau alte lucruri atractive de făcut, în afară de jocurile din spatele blocului. Nu aveai unde să vezi filme, despre internet nici nu se punea problema. Nu am mai citit aproape deloc sau foarte haotic (în general romane „de dragoste”, dar și „Pe aripile vîntului” sau „Shogun”) în perioada adolescenței, cînd chiar erau lucruri de făcut – cum ar fi să te îndrăgostești iremediabil și să visezi cu ochii deschiși la băiatul „cu ochi imposibil de albaștri”, să scrii în jurnal, să asculți top 100 Radio Contact, să-ți propui să slăbești ca să atingi greutatea „ideală” și să încapi în blugii Motor, numărul 27 etc. M-am reîntors la cărți după 20 de ani, de aceea am ars niște etape, am cam sărit clasicii și am dat iama în contemporani.

kids reading 1În zilele noastre, pe lîngă faptul că există o mie de lucruri atractive de făcut, și pubertatea începe mai devreme, așa că îi înțeleg pe părinții care se plîng de copiii lor că nu citesc (cît și ce și-ar dori ei). Însă cred că e o falsă problemă – pentru că ei chiar citesc și m-am convins de asta în vizitele pe care le-am făcut în școli din toată țara. Nu pot să spun că citesc mai mult copiii din Ploiești decît cei din Brașov, însă toți sînt atrași de povești moderne care să corespundă așteptărilor lor, unele cu multă acțiune (să concureze cu filmele), de autori precum Roald Dahl, de serii fantasy la modă cum ar Percy Jackson, ca să nu mai vorbim de Harry Potter pe care îl știu pe de rost aproape toți. Mulți încep să citească cu cărți precum „Jurnalul unui puști” de Jeff Kinney, despre care părinții și profesorii cred că este o lectură extrem de facilă. Însă nu e ca și cum n-ar citi deloc, „Jurnalul…” reprezintă un bun antrenament pentru a crea obișnuița cititului. Sînt copii care, într-adevăr, rămîn la acest entry level, n-au curiozitatea de a merge mai departe, dar sînt și foarte mulți care continuă să citească, descoperă alte cărți. Din perspectiva unor părinți, copiii lor nu citesc pentru că nu citesc ce și-ar dori ei, cărțile pe care ei le consideră esențiale. Să fim serioși – nu-i poți pretinde unui copil de 9 ani, să zicem, să devină din prima un cititor înfocat de Oliver Twist sau de Robinson Crusoe (o carte dificilă, după părerea mea). S-ar putea chiar să nu le citească niciodată, pentru că se regăsește mai mult în „Matilda” sau în „Inimă de cerneală” și în alte cărți contemporane. Și aici se creează o breșă între generații, iar eu cred că problema e în altă parte. Literatura contemporană pentru copii locuiește, cel puțin în România, într-un ghetou. Este „nișată”, caracterizată drept subgen sau lectură superficială, ignorată de critici și de adulți, în general. În listele cu cele mai bune cărți ale anului 2015, nu se regăsește nicio carte pentru copii, deși tocmai acestea sînt cărțile care formează caractere. Dacă adulții ar privi cu mai multă seriozitate (care de cele mai multe ori nu e doar pentru ei), iar părinții ar fi ei înșiși primii cititori, înaintea copiilor lor, poate ar ști nu doar ce să le recomande și ce nu, însă ar avea și teme de discuție comune și ar avea relevația că, în ciuda aparențelor, copiii lor citesc pe bune.

**

Ciprian Măceșaru (scriitor)

Dan C. Mihailescu si Ciprian Macesaru.jpgFiul meu Matei, care acum are zece ani, a crescut printre cărți, ne-a văzut, pe soția mea și pe mine, mereu cu câte un volum în mâini. Și ne-a văzut scriind. În plus, în fiecare seară, înainte să adoarmă, îi citeam. Nu l-am forțat niciodată să învețe să scrie și să citească, iar lucrurile s-au urnit chiar mai repede decât ne-am așteptat.

Părinții sunt eroii copiilor lor, ce fac părinții vor să facă și ei, au așadar dorința de a imita, de a juca același rol (a se vedea cartea lui Huizinga: Homo ludens). Matei voia să vadă ce scriem, ce citim. „Ce chie acolo?”, „ce literă e aia?” ne întreba iar noi îi răspundeam, îi explicam. Ne cerea să-i arătăm cum se scriu literele, apoi încerca și el, la început cu literele mari. Așa se face că pe la 3 ani și jumătate deja citea texte foarte simple (prima încercare mai serioasă a avut-o cu niște benzi desenate cu Tom & Jerry). La 4 ani, citea primele cărți. Eu și soția mea ne-am cam speriat. Am refuzat să-l învățăm să scrie și literele mici („la școală ce-o să mai faci? Te vei plictisi”), dar el se încăpățâna să învețe singur, copiindu-ne scrisul. Ne-am temut că la școală nu va avea interes pentru ce i se va preda și că astfel va ajunge să regreseze. N-a fost cazul, dar cred că se putea întâmpla și asta.

Marea lui dragoste a fost și încă este Roald Dahl. De asemenea, a hăpăit foarte multe enciclopedii (dintre care o groază despre dinozauri, desigur). La 8 ani, a citit Visătorul lui McEwan și iar ne-am speriat. La 9 a dat gata, cu o ambiție care ne-a uluit, Robinson Crusoe, varianta originală, nu una prescurtată. A fost momentul în care ne-am dat bătuți. Ce să-i mai faci?! Tot atunci a citit Mark Haddon, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, iar acum tocmai a terminat un Cortazar, „Povestiri cu cronopi și glorii”. Totuși, undeva s-a dezechilibrat balanța. Matei nu e chiar cel mai mare prieten al sportului. Sporturile cu mingea nu îi plac deloc. Mingea e un fel de ghiulea de care se ferește cu obstinație. E adevărat că uneori, precum celebrul baron, ne spune cum a încălecat ghiuleaua și a făcut tot felul de grozăvii. Abia înotul l-a cucerit. Dar să nu mă îndepărtez.

Nu întâmplător am amintit de cartea lui Huizinga, căci ludicul este esențial în educație. E păcat că în școala românească acest factor este treptat atenuat, până când ajunge să fie aproape în totalitate eliminat (rari sunt profesorii care înțeleg că nu prin amenințări și agresivitate poți face un copil să iubească o disciplină).

Mulți oameni m-au întrebat „cum de l-am făcut” pe Matei să citească. Când e cazul, pun următoarea întrebare: „Dar dumneavoastră citiți?” Primesc aproape invariabil următorul răspuns: „N-am timp, ajung acasă de la serviciu abia seara, obosit, nu mai am energie pentru asta”. Recunoașteți formula? Celor care urmează să aibă un copil sau au un copil foarte mic am început să le propun o soluție aproape meschină: „Luați o carte și prefaceți-vă că citiți. Copilul vă va vedea și va dori să citească. Faceți asta în fiecare zi, măcar 15-20 de minute.” Un alt clișeu pe care-l aud este: „Al meu nu citește nimic, stă toată ziua cu capul în computer”. De cele mai multe ori, copilul nu citește pentru că nici părintele său nu citește. Nu poți să-ți înveți din primele zile copilul cu televizorul, să-l lași să te vadă mereu tolănit în fotoliu, butonând telecomanda, apoi să ai pretenția, pentru că i se cere la școală, să citească. E bună și tehnologia, reprezintă nu doar prezentul, ci și viitorul, dar impune-i copilului un program: o oră pe zi pentru jocul pe computer. Atât! Dar trebuie să-i explici de ce. Întotdeauna când îi interzici un lucru trebuie să-i explici. Nu e suficient (ba e chiar dăunător) să-i spui doar „nu”. Acest „nu” categoric va face numai să sporească în copil frustrarea și să-și dorească și mai abitir fructul interzis. Joacă-te cu copilul tău, vorbește cu el fără să-ți umfli mușchii de părinte (a se citi în cazul de față: stăpân). Întotdeauna mi s-a părut ridicol spectacolul oferit de părinții care le explică foarte sever ceva copiilor lor încă mici. Se manifestă la mulți dintre ei o plăcere stranie de a-și domina copiii. Îi agresează verbal și/sau fizic, de parcă ar avea în față oponenți de aceeași statură și vârstă cu ei (nu că între adulți ar fi ceva normal, vorbesc aici doar despre o atitudine).

În sfârșit, o altă situație pe care am întâlnit-o. Am auzit, cel mai adesea în hipermarketul unde merg aproape săptămânal, la raionul cu cărți, părinți care le spun copiilor lor: „Lăsați aia, n-aveți ce face cu ea”. Căruciorul e plin cu mâncare, dar și cu lucruri inutile, însă pentru o carte nu mai e loc, nu mai sunt bani. Neputincios, simt că mă prăbușesc de tristețe când asist la o asemenea scenă.

Contează foarte mult ce faci tu pentru educația copilului tău. Nu poți aștepta ca sistemul de învățământ să rezolve totul. Fii un bun model pentru odrasla ta. Desigur, sunt destui cei care, provenind din familii cu mari probleme, reușesc să se înalțe, dar ei reprezintă destine cu totul speciale (un tată alcoolic îl poate face pe copilul său să urască alcoolul, dar la fel de bine, cum adesea se întâmplă, din păcate, copilul poate ajunge și el alcoolic). Lucrurile sunt mai complicate, explicațiile fiind de căutat în cărțile specialiștilor. Eu, pornind de la experiența pe care o am cu fiul meu, atât am putut spune. M-aș bucura să fie cuiva de folos.

 **

Doina Ruști (scriitoare)

DoinaRustiZilele trecute am rasfoit o carte intr-un supermarket. Era o carte cu desene frumoase, un fel de „Motanul încălțat” – pe scurt. Pe marginea filei exista un fel de casetă cu butoane, inscripționate cu simboluri. Nu era greu să vezi că, în desenele cărții, apăreau din loc în loc și acei iconi. Prin urmare, pe măsură ce te puneai la curent cu aventurile Motanului încălțat, mai apăsai și câte un buton care făcea ca din pagina cărții să se audă vorbe, sunete și muzici. Era amuzant. Cartea era vorbitoare 🙂 De ce ar mai accepta un om din zilele noastre să intre într-un joc atât de complicat, cum e cititul? Trebuie să recunoaștem că povestea citită ia timp și cere atenție maximă, uneori chiar abilități logice de înalt nivel. Ca să iau un exemplu, prin comparație cu alte plăceri narative, romanul scris intră între lucrurile dificile. De aceea, eu nu cred că un părinte are misiunea războinică de a dezvolta gustul pentru citit al copiilor lui, ci doar de a-i introduce într-o poveste, indiferent cu ce mijloace este ea construită. Căci, în nu foarte lungă vreme, chiar și cărțile vor evolua. Iar tu ai aceasta intuitie de mult, de pe când construiai povești neconvenționale la FILIT.

**

Emanuela Ignățoiu-Sora (poetă și jurnalist cultural)

emanuela ignatoiu-soraE o întrebare la care m-am tot gândit în ultima vreme, de când am aflat că sora mea e însărcinată. Cum o să îl/o fac pe nepot/pe nepoată să citească? În căutarea unui răspuns, mi-am adus aminte că tata și mama îmi citeau de când eram mică, ba chiar că mama o coafa gratuit pe doamna de la librărie ca să îmi ia cărți sau că, la un moment dat, când devenisem entuziasmată de un sos dulce-acrișor, de care se vorbea într-o povestire nemuritoare, mama a făcut tot posibilul să gătească un astfel de sos.

Primul răspuns ar fi, așadar, implicarea părinților încă de când sunt copiii mici, prin: cumpărarea de cărți, jocuri cu personaje din cărți și, mai ales, exemplul personal. Copiii care își văd părinții citind vor avea cel puțin curiozitatea să îi imite, așa cum fetele, de exemplu, se încălță în pantofii cu toc ai mamelor.

E drept că timpurile sunt diferite, că mulți părinți vin acasă obosiți sau că cei mici sunt expuși de la vârste mici tentațiilor tehnologice (jocuri video, tablete etc.). Cred că singurul răspuns posibil, în acest caz, e ca lectura să fie o prioritate pentru părinți, la fel cum este sănătatea copiilor și învățatul. E nevoie ca părinții să-și canalizeze eforturile pentru a citi cu copiii în fiecare zi și, în același timp, ar fi util să fie stricți cu privire la accesul copiilor la internet, la tv, la telefon și la calculator. Nu înțeleg, de pildă, de ce ar avea nevoie un copil până la zece ani de telefon mobil sau de ce să aibă acces la calculator/tabletă un copil de trei ani.

kids reading 2

Știu din discuțiile cu prietenele mele, care au copii, că există o presiune socială pentru a le da copiilor acces la astfel de tehnologii dar cunosc și părinți care nu au cedat unei astfel de presiuni și care au preferat să le cumpere cărți, în loc de tablete sau telefoane mobile. Din punctul meu de vedere sunt mai câștigați acești copii, care și-l pot imagina pe Batman, în loc să primească de-a gata toată povestea.

Desigur că astfel de dileme (carte vs. noile tehnologii) sunt mai degrabă ale familiilor din mediul urban și/sau cu venituri suficiente. Dacă e să ne gândim la copiii din mediul rural și/sau din mediile defavorizate, problema se pune în termeni de acces la cărți, din punct de vedere al banilor și al distribuției cărților. Pentru familiile cu venituri scăzute, cărțile reprezintă, din păcate, un lux. În plus, s-au închis foarte multe librării, chiar și în orașe medii, iar bibliotecile nu sunt atrăgătoare (prin cantitatea redusă de cărți, prin fondul de carte învechit etc). Dacă în cazul problemei cărți vs. tehnologie, cei care se pot implica sunt mai degrabă părinții, în cazul copiilor cu resurse financiare limitate, e nevoie de campanii și de implicare atât a autorităților, cât și a editurilor și a celorlalți actori din industriile conexe. Cel mai important, însă, e să considerăm lectura o prioritate și un obiectiv strategic de țară, care să se concretizeze prin măsuri de genul celei adoptate în Finlanda, prin care fiecare nou-născut primește o cutie (Aitiyspakkaus), în care, pe lângă scutece și haine, există și o carte.

 **

Eli Bădică (jurnalist cultural)

De-a lungul timpului, am avut ocazia să interacționez cu câteva sute de copii din grupe diferite de vârstă, de la preșcolari la liceeni, la catedră sau în afara acesteia. Indiferent de context – predând limba engleză, ținând cursuri de storytelling, mergând la diverse evenimente pentru promovarea lecturii sau comunicând cu ei grație materialelor pe care le scriu – am încercat, în mod direct sau indirect, să le stârnesc copiilor apetitul pentru lectură. Am creat ocazii să vorbim despre activitățile pe care le facem în timpul liber, punând accentul pe cărți și lectură, am adus în discuție ecranizările ori jocurile video care sunt inspirate de serii de cărți, le-am arătat volumele pe care le port în geantă (mereu altele), i-am încurajat și recompensat atunci când îmi povesteau că citesc o carte sau alta, ba chiar le-am dus cărți, am citit împreună, am discutat pe marginea lor, iar uneori le-am oferit cadou. Și nu de puține ori m-am bucurat să constat că, în timp, o parte dintre copiii aceia au devenit cititori.

Cred că un cititor se crește, nu se naște. Cu toate acestea, unii sunt atrași de lectură mai repede, alții au un drum mai lung de parcurs până să ajungă să guste cititul. Important este ca oamenii din jurul copiilor – părinții, în special, dar și restul familiei, prietenilor, profesorilor ș.a.m.d. – să încerce, pe cât posibil, să le insufle acestora pasiunea pentru lectură. Constant. Folosindu-se de tot și toate, trucuri mai mari sau mai mici. Și demonstrând, pe cât posibil, că universul acesta este fermecător, iar cei mai faini prieteni sunt cărțile.

Așadar, haideți să le citim copiilor de mici, să le spunem povești cu nemiluita și să profităm de imaginația lor pentru a crea alte povești, să-i înconjurăm de cărți (în camerele lor, apartamentele noastre, la școală etc.), să mergem cu ei în librării și în biblioteci, la cinema, să nu ne fie frică de tehnologie, ba dimpotrivă, să ne folosim de ea pentru a-i aduce spre cărți, să-i lăsăm (măcar din când în când) să-și aleagă cărțile pe care vor să le citească, să-i ascultăm când vor să ne turuie despre aventurile nu-știu-cărui-vampir, să includem în programele noastre ore de lectură (împreună sau individual), să fim atenți la pasiunile lor și să le exploatăm în favoarea cărților…  Grosso modo, să facem tot ce ne stă în putință pentru a le facilita întâlnirile cu cărțile. Sunt convinsă că, „înarmați” astfel, ne vom inspira copiii să citească.

**

Mulțumim scriitorilor și jurnaliștilor invitați și vă oferim câteva sugestii de lectură pentru pici: Ferbonia (, Arthur, 2015), trilogia „O istorie secretă a Țării Vampirilor”. Volumul 1: Cartea Pricoliciului (. , 2015), „Domnișoara Poimâine și joaca de-a timpul (, Curtea Veche, 2014), „Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc” (Florin Bican, Arthur, 2013). Lectură plăcută!

 

Surse foto, aici și aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 167