„Cosmin scrie pentru că uneori se simte bine scriind.” – Interviu cu Cosmin Perța

, poet, prozator, eseist, s-a născut în localitatea Vișeu de Sus, în 1982. A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Cluj. Masterat şi doctorat în literatură la Universitatea Bucureşti. A publicat volumele de versuri: Zorovavel, Ed. Grinta, 2002, Santinela de lut, Ed. Vinea, 2006, Cântec pentru Maria, Ed. Vinea, 2007, Bătrânul, o divină comedie, Ed. Charmides, 2009, Fără titlu, Ed. Paralela 45, 2011. De asemenea, a publicat romanul Întâmplări la marginea lumii, Ed. Cartea Românească, 2007, volumul de proză Două povestiri, Ed. Tracus Arte, 2010, eseul Introducere în fantasticul de interpretare, Ed. Tracus Arte, 2011 şi monografia Radu G. Ţeposu, rafinament şi intuiţie, Ed. MNLR, 2012.  Tot în anul 2012, la editura Herg Benet a publicat romanul Teofil și Câinele de Lemn, urmat în 2013 de Vizita la aceeași editură. Iar anul trecut, la editura Polirom, a apărut cel mai recent roman al său, .

fotograf: Andrei Păcuraru

fotograf: Andrei Păcuraru

Cristina Cîrnicianu: Bună, Cosmin. Recunosc, am o problemă cu începuturile sau ele au o problemă cu mine. Nu-mi prea plac. Prefer să scot din listă prima întrebare. Poți să scrii aici orice, fără pretenția de a puncta o introducere deși, până la urmă… E ca atunci când ai vrea să desființezi ziua de luni însă săptămâna tot trebuie să înceapă cu o zi.

: Bună, Cristina, mulțumesc pentru , deși trebuie să recunosc că nu îmi face mare plăcere pentru că îmi este foarte greu să răspund la interviuri și la orice tip de întrebări, pentru că mă simt ca un om care trebuie să se justifice pentru ceva și orice întrebare reclamă un răspuns exact, iar răspunsurile nu pot fi niciodată complete, ele au zeci de nuanțe și nuanță peste nuanță totul se transformă într-o apă tulbure și întunecată.

CC: Mă simt un mic torționar. Poate nu vom ajunge să transformăm acest „într-o  apă tulbure și întunecată”. Vedem încotro. 🙂 Cosmin, scrie. De ce scrie Cosmin? De ce nu dansează, pictează sau nu dă cu sapa? Sau face deja lucrurile astea?

CP: Cosmin scrie pentru că uneori se simte bine scriind. Cosmin se învârte în jurul plăcerii, o pipăie, o miroase, o gustă, o plimbă pe limbă, dar nu înghite niciodată, el scuipă și scuipă în scris. Cosmin nu dansează și nu pictează, dă cu sapa, taie cu drujba, ucide și se înfruptă din animale, se roagă, rabdă, schimbă.

CC: De obicei, după ce termini o carte, ai în minte următorul proiect? Știi încotro?

CP: Cosmin știe încotro, dar nu-și știe niciodată următorul proiect pentru că el lucrează mereu la câte 2, 3 proiecte în paralel. El tot speră să se termine odată, dar în capul său există o apă tulbure de povești pe care el le tot spune în poezie sau proză, pe care tot încearcă să le explice cumva în studiile sale literare. El știe unde, dar nu știe cum și tot scriind se încâlcește și mai tare și un corp (al memoriei) tot mai greu îl obligă la un etern următor proiect.

CC: Am citit . Am simțit această carte ca pe o nevoie de a consuma ceva. Ce anume te-a determinat să revii asupra personajului Teofil pe care îl regăsim și în Teofil și Câinele de Lemn?

CP:  Faptul că ceea ce trebuia consumat, cum bine ai observat, nu s-a consumat. Teofil se va consuma cu totul de abia în cartea aceasta a treia. E o viață a personajului pe care nu i-o pot interzice, se răstește la mine noaptea în somn, îmi zice că nu a terminat. O să îl las să termine. De multe ori Teofil știe mai multe decât mine.

CC: Nu prea ții cititorul într-o zonă de confort ceea ce mi se pare un lucru extraordinar. Îl chinui, îl provoci să revină asupra unor pasaje, imagini, idei, îl introduci în alte lumi decât cele cu care este obișnuit. Ce anume crezi că reușește să aducă în plus literatura fantastică față de cea realistă?

CP: Nu cred în literatură fantastică, cred în literatură. Depinde de unde privim convenția. Literatură fantastică există atâta vreme cât suntem lipsiți de credință în irațional, transcendență, nefiresc, supranatural etc. (aș putea continua lista stărilor opuse cartezianismului și rațiunii), dar până la urmă, chiar și din punct de vedere psihanalitic, vorbim despre viață. Cred în literatura care vorbește despre viață (nu neapărat despre experiență), iar viața este cel mai complex și mai trans concept, include tot, diferă doar poziționarea, prisma și deschiderea pentru înțelegere, care e și deschiderea pentru alteritate.

CC: Mă gândeam la fantasticul absurd, de care mi-e foarte drag, însă, de care, mulți cititori se feresc. De unde vine această reticență?

CP: De ce mă întrebați pe mine? Reticența poate veni din diverse structuri (ca să vorbesc în rând cu politicul), structuri culturale, emoționale, sociologice, estetice etc. Cel mai adesea însă reticența vine din neacceptarea absurdului ca spațiu rațional, deși în matematică Lorenz l-a raționalizat în teoria haosului. Și aici intervine lipsa de credință, credința în rațiunea superioară, cea care nu e la vedere și care necesită un demers hermeneutic și de aici am putea merge la Evanghelii, și de acolo am putea intra in istorie și literatură, dar tot nu s-ar explica nimic. Tot despre alteritate este vorba și despre înțelegerea faptului că eu și celălalt, indiferent de cât suntem de diferiți și incompatibili, locuim același spațiu psihic. Subliniez psihic și nu fizic.

Lansare de carte

fotograf: Ciprian Măceșaru

CC: Știu că ai doi copii, cărora le doresc multă sănătate. Te ajută sau te inspiră în scrierile tale?

CP: Evident că funcționează ca un declanșator. Întâmplări la marginea lumii a fost scrisă pentru Maria pe vremea când Raluca era însărcinată cu ea, apoi am scris Cântec pentru Maria, o carte în care pe lângă angoasă, anxietate, neputință, cântam dragostea mea pentru Raluca și pentru Maria. Apoi a apărut Vladimir și am scris Fără titlu, o carte dedicată lui Vladimir cu motto-ul: aceasta nu e literatură, în care voiam să rămână cu o idee a memoriei și a identității mele culturale și emoționale… Iar cărțile acestea cu Teofil nu sunt dedicate nimănui, dar tot ca mărturii pentru copiii mei le văd. De fapt, tot ce scriu nu scriu pentru un alt public decât acela format din copiii mei. Creez fragmente de puzzle pe care ei, dacă vor avea vreodată curiozitatea, să le recompună și să își vadă tatăl așa cum poate el nu poate fi văzut în viața de zi cu zi. Aici deja m-am întristat și am spus prea mult…

CC: Subiectele mistic-religioase mi se pare că sunt cam evitate de tinerii scriitori. Încerc să înțeleg de ce?

CP: Oricine poate să scrie despre absolut orice, tânăr sau bătrân, scriitor sau nu (cel puțin în spațiul occidental). Până la urmă fiecare scrie despre ce-l obsedează.

CC: Chiar dacă se poate scrie orice eu cred că există anumite lucruri care pur și simplu nu pot fi spuse. Ți s-a întâmplat să te frământe anumite idei sau gânduri pe care simți că dacă le-ai scrie s-ar devaloriza sau ai încălca un cod intim?

CP: Cred că în scriitură, la fel ca la spovedanie sau la psihanalist, nu trebuie să existe interdicții, de nici un fel. Am încălcat toate codurile intime posibile atâta vreme cât ele se restructurau în coduri estetice în care cred (valabile, rezistente) și atâta vreme cât există un supra-mesaj care conține forma în care noi structurăm literatura ca viață. Nu cred în literatura biografică așa cum nu cred în literatura cu mesaj. Cred mai degrabă în formă decât în mesaj la nivelul acesta prim al percepției. Forma este cea care creează structuri, mesajul este fluctuant, însă cred în supra-mesaj, care nu este construit din mici și multe mesaje, ci din forme. Sunt lucruri pe care le simți, ca un orb care pipăie forma obiectelor și apoi ajunge să le recunoască dintr-o singură atingere. Știi ce poți scoate din viață și ce poate să devină formă în sine, fără a jigni, fără a denatura, fără a aduce prejudicii realității prin ficțiunea pe care o scrii, sunt forme tari și colțoase. Când dai de cele rotunde e mai bine să te dai un pas înapoi.

CC: Acum ceva vreme, irelevant câtă vreme, cândva, am întrebat câțiva prieteni dacă au jucat vreodată șah cu ei înșiși. Unii au jucat, alții nu însă toți au punctat faptul că li se pare ceva absurd, oricum. Cine câștigă până la urmă și cine pierde? Eu nu te întreb dacă ai jucat vreodată șah cu  tine, decât dacă vrei să răspunzi însă, dacă ar fi să-ți pui o întrebare, care ar fi?

CP:  Am jucat șah cu mine de multe ori. Inevitabil eu pierdeam și eu câștigam, dar exista mereu o voluptate a eu-ului care câștiga și care văzând animalul (celălalt eu) încolțit mai încerca să și trișeze. Nu am făcut o statistică, care eu a câștigat mai mult, probabil eu-ul trișor, dar i-am pus într-o dimineață eu-ului acestuia trișor o problemă, i-am spus: și dacă ai fi tot tu? De atunci nu a vrut să mai joace.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cristina Cîrnicianu
colaborator SB

Absolventă a Facultăţii de Finanţe-Bănci şi a unui Masterat în Informatică economică, lucrează în domeniu IT şi este pasionată de scris. A publicat un volum de versuri în 2014 („Faţa tandră a infernului”, ed. Grinta), are rock-ul în sânge şi jazz-ul în oase.

Număr articole publicate : 15