Am fost în Sărbătoare, de la Moș Nicolae până la Sf. Ion. După ghiftuirea specifică sezonului rece, zic să respirăm adânc și să ne scărpinăm în moalele capului. Să filosofăm un pic, la-nceput de an. Despre folklorul românesc. Pentru că nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoșilor.
Să ne reamimtin de vorbele de duh ale bunicilor noștri și de îmbrățisările lor pline de căldură. Experiența lor de viață a generat primele atestări ale filosofiei românești: proverbele. Prin proverbe și prin alte specii ale folclorului (balada, doina, legenda, lirica de dragoste, descântecele, bocetele, colindele etc.) sunt exprimate felul de a gândi și de a simți ale românilor. La fel și prin literatura modernă, atât de influențată de folclorul literar.
Folklorul este sublimat în mod diferit în operele scriitorilor români interbelici. Cultura majoră o monumentalizează pe cea poporană, nu o imită, folklorul alimentând crearea miturilor naționale autohtone. Simultan, realitatea folclorică favorizează deschiderea spre literatura universală, dăruindu-i acesteia elemente primordiale autohtone, recunoscute în cultura multor spații etno-geografice.
Blaga este un gânditor tăcut, curajos și visător, din Transilvania. Fiind lipsit de prejudecăți, nu se sperie de cultură, de cunoașterea universală. Este teolog, traducător, jurnalist, doctor în filosofie, profesor universitar și diplomat. De esență goetheană, scrie volume de filosofie, dramă, poezie și eseu. Și pe lângă toate acestea, Lucian al lui Isidor Blaga din Lancrăm este un călător atât de specific românesc, încât a fost ales membru al Academiei Române la numai 42 de ani.
Lucian Blaga include cultura românească în contextul spiritualității europene. Bate o cale lungă, dincolo de limitele impuse de contemporanii și de înaintașii săi. Pentru el, cultura este modul specific de a exista al omului în Univers, iar acest mod specific înseamnă existența întru mister și revelare. Noul mod de a exista e mai profund și implică transpunerea într-un prezent continuu.
În teoretizările sale, Cunoașterea este fundamentată pe două concepte: cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică. Cunoașterea paradisiacă este de tip logic, rațional. Specifică oamenilor de știință, se revarsă asupra obiectului cunoașterii și nu îl depășește. Scopul cunoașterii luciferice este adâncirea misterului, fiind caracteristică sensibilității poeților.
În filosofia culturii, Blaga definește stilul și metafora. Metafora este de două feluri: plasticizantă și revelatorie. Prima conferă frumusețe limbajului liric, fără a-i îmbogății conținutul iar cea de a doua potențează misterul și revelează conținutul (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii).
Blaga elaborează o teorie asupra culturii poporane: face elogiul satului românesc, purtătorul matricei stilistice populare, matrice ce indică multiple posibilități culturii majore. Stilul se identifică cu spațiul mioritic, ce constă într-o succesiune de deal și de vale. Astfel, filosoful corelează o realitate psihică fundamentală pentru gândirea și mentalitatea românească cu una dintre cele mai reprezentative creații poporane, balada Miorița, exprinmându-și în acest fel adeziunea la universul mitic al societății tradiționale.
Numai în varianta lui Alecsandri, balada Miorița este o capodoperă. Arhetipul Mioriței (versiunea colind din Transilvania) suferă un proces de transformare iar, ulterior, încă un proces de idealizare, de mitificare, ce o certifică a fi o emblemă a culturii române. Balada cultă Miorița este un act de legitimare pentru poporul român în calitatea sa de țăran, ceea ce implică sacralizarea textului promovat prin intermediul tipăriturilor.
Pentru Blaga, Miorița tălmăcește adâncurile inconștientului și îi revelează orizontul spațial, determinant al trăirilor sufletești ancestrale, trăiri ce aparțin unei amintiri paradisiece petrecute pe-un picior pe plai, pe-o gură de rai. Miorița este o expresie a geniului național, ce ilustrează un mod de a fi în lume, o solidaritate mitică între om și natură. Blaga utilizează temele baladei ca punct de plecare pentru o meditație filosofică, în urma căreia consideră spațiul mioritic ca fiind matricea stilistică a culturii române iar dragostea de moarte o caracteristică a spiritualității poporane.
În teoretizarea culturii poporane românești, Blaga consideră necesară o apropiere a învățăturii creștine de lumea credincioșilor din vatra satului. Atacă în mod direct autoritatea dogmatică a Bisericii, considerând că lumea omului alcătuită din trăiri sufletești, realități sociale, fapte istorice și creații culturale este neluată în seamă de orientarea transcendentală și absolută a creștinismului ortodox. Totuși, filosoful recunoaște că în cadrul ortodoxismului spiritualitatea poporană este generatoare de creații anonime.
Integrarea unor vechi ritualuri și obiceiuri tradiționale în sfera religiei ortodoxe, atestă tendința românilor de a gândi laic divinitatea. Este vorba despre creștinismul poporan, prezent și în Miorița. Creștinismul cosmic se explică prin legătura nemijlocită a omului cu Universul, prin nevoia omului de a vedea în mediul înconjurător elemente prietene, învestite cu atribute umane.
Gândirea mitică asimilează motive religioase. Acestea sunt încununate de aureola magică a tabu-ului sacru. Astfel, avem de-a face cu păgânizarea unor teme creștine, ce sunt întegrate în spiritualității poporane, în scop creator. De exemplu, legenda ariciului, în care animalul este întruchipat ca demiurg și erou civilizator.
Ariciul participă alături de Fârtat și de Nefârtat la Urzirea Lumii. Este inginerul care remediază opera imperfectă a Creatorului, deparece întâiul rezultat s-a materializat într-o mare dizarmonie între cer și pământ. E vorba despre o încercare de a umaniza divinitatea și de incapacitatea omului dependent de elementele naturii de a înțelege perfecțiunea. Concomitent, este identificat și procesul de creștinare a unor teme păgâne.
Filosoful consideră gândirea mitică o modalitate intuitivă și permanentă de cunoaștere și de interpretare a misterelor existenței, diferențiind-o de gândirea magică. Dacă mitul revelează un mister prin intermediul imaginației, prin figuri care se satisfac prin ele însele, gândirea magică implică întotdeauna o substanță sau o putere magice. În analiza genezei și a semnificației mitului,legate în mod direct de cunoaștere, Blaga pune accentul pe logos și pe raționamentele construcțiilor imaginative.
E drept că specificitatea spiritualității poporane românești este redată printr-o terminologie metaforică, poetică, însă Blaga este în consens cu orientarea etnologică: mitul este o primă formă de gândire și de viață spirituală și, conform mentalității poporane, individul aparține comunității tradiționale. De asemenea, umanizarea zeilor și divinizarea oamenilor marchează separarea naturarului de supranatural, a istoriei de mitologie.
Opinia lui Blaga cu privire la mister trebuie încadrată în concepția sa fundamental antropologicică, potrivit căreia omul se distinge de animale prin capabilitatea sa suprainstictuală de a dezvălui misterele naturii și ale propriei existențe. Relevarea misterului prin cunoaștere este legată intrinsec de contracararea existenței efemere prin intermediul creațiilor culturale fie ele mitice, religioase, științifice sau metafizice.
