The Disaster Artist & The Room

Știți cum, de multe ori, se face filmul după carte ?

Da, toate filmele alea de Oscar despre care lumea zice ”am citit cartea, e mai bună” sau ”am citit cartea, filmul schimbă finalul” sau ”am văzut filmul, trebuie să bag și cartea, că mi-a plăcut” ?

Ei bine, eu am dat peste o carte scrisă după film. Mai precis, este vorba despre un documentar dublu biografic (dacă nu exista așa ceva până în 2013, acum există) care urmărește doi bărbați, de-a lungul ciudatei lor prietenii, precum și producția filmului care le-a adus amândurora inexplicabila și categoric durabila celebritate.

Ca să înțelegeți cartea, trebuie să vorbim și despre film. Aceasta este, deci, recenzia cărții și a filmului. Nu le pot separa, fiindcă asta ar fi ceva la fel de nenatural ca a separa o mamă de pruncul el.

Să începem cu începutul. Filmul (mai bine spus experiența producției) care a născut această carte este cel la care lumea se referă drept ”cel mai prost film făcut vreodată”. Literalmente.

Dacă până în 2003 existau mai multe titluri cu pretenția de ”cel mai prost film făcut vreodată” (amintesc aici clasice universal criticate și adulate, devenite filme-cult, precum ”Plan 9 from Outer Space” al lui Ed Wood, ”Caligula”, filmul porno cu tematică istorică, în care joacă Peter O’Toole, cel mai nominalizat la Oscaruri actor din istorie – cred că are vreo 8 nominalizări, saga prostituatelor de lux din Las Vegas, Showgirls” al lui Paul Verhoeven sau ”Battlefield: Earth” care a distrus iremediabil cariera odinioară atât de promițătoare a lui Travolta), din anul 2003, campionul nedisputat la categoria grea este, fără urmă de dubiu, ”The Room”.

Știți cum, uneori, vedeți un film despre care se spune că ”e atât de prost, încât e efectiv bun” ?

Eu am auzit expresia asta folosită în legătură cu câteva filme, dar ”” este unica bucată de cinematografie căreia, în umila mea opinie (dacă arunc un ochi în contul meu de pe IMDb, văd că am văzut vreo 4000 de filme … da, mi-am petrecut câțiva ani din viață uitându-mă la filme), i se aplică perfect această expresie.

Înainte de a trece la acțiune, dați-mi voie să vă povestesc, în dulcele spirit al cărții pe care am citit-o, cum am ajuns și eu să văd acest film. Un lucru pe care l-am observat este că toată lumea care a văzut filmul are tendința să povestească împrejurările în care a intrat în contact cu el.

Ca atunci când te plimbi pe stradă și dai din greșeală peste Papa Ioan Paul al II-lea. Normal, e cineva care a făcut istorie. Le povestești cunoscuților: ”Bă, să vezi cum l-am cunoscut pe Papa Ioan Paul al II-lea”. Sau ai dat odată noroc cu Stalin. Le povestești cunoscuților: ”Bă, să vezi cum l-am întâlnit pe băiatul ăla, Iosif”.

Dacă ăsta nu e stigmatul măreției – să povestească lumea despre cum au făcut cunoștință cu tine – , atunci nu știu care este.

Revenind la oile noastre, eu am făcut cunoștință cu ”” în vara lui 2011, prin intermediul unei prietene (căreia îi mulțumesc pentru această nesperată epifanie) care mi-a trimis un clip de YouTube, unde un tip autointitulat The Nostalgia Critic (he remembers things, so you dont have to, cică) făcea o recenzie (pe care o puteți vedea mai jos).

Clipul care m-a determinat să văd (și să revăd) The Room.

Acuma, din clip și din segmentele de film arătate pentru a ilustra recenzia, nu am fost efectiv în stare să îmi dau seama dacă filmul era pe bune, real și efectiv exista, sau era o glumă.

Tipul ăsta, The Nostalgia Critic (he remembers things, so you dont have to, cică), face o treabă foarte bună, și sincer, nici nu știu cum ar putea să nu o facă, având în vedere filmul. ”The Room” este un film atât de prost încât oricine a văzut măcar un film de Michael Bay își poate permite să îl critice.

Faptul că nu am putut să îmi dau seama dacă filmul era real sau imaginile erau încropite în grabă, pentru necesitățile clipului, nu m-a impiedicat deloc – dar DELOC ! – să petrec unele dintre cele mai amuzante 30 de minute din viața mea. Am râs până când plămânii mi-au pompat acid. Apoi am mai râs un pic.

Filmul este povestea lui Johnny, un bancher din San Francisco care arată ca un Cro-Magnon înțolit în cele mai aiurite combinații, conduce un Mercedes alb și care îl face pe Jean Claude Van Damme să pară un fel de George Pruteanu al dicției englezești.

Aflăm destul de repede că Johnny are o logodnică cam înfrântă estetic, pe care o cheamă Lisa și care, după toate aparențele stă toată ziua acasă și primește musafirii care nu încetează să mai curgă pe ușă, în apartamentul lor. În jurul lor mai gravitează o mulțime de personaje dintre care amintim: Mark, prietenul cel mai bun al lui Johnny (și mai târziu amantul – mereu surprins că se află în ipostaza asta – Lisei), mama Lisei, Claudette (care are un mic cancer la sân de care nici măcar propria ei fiică nu pare preocupată, și e totodată personajul care pune cele mai pertinente întrebări din tot filmul), Denny (un … ceva ce ar trebui să fie un băiat de liceu, dar care seamănă foarte mult cu un bărbat de vreo 40 de ani, care apare din senin în cele mai aiurea locuri, unde face și spune cele mai ciudate chestii cu tentă sexuală), Peter (psihologul sau psihiatrul – personajele nu par să se prindă că există o diferență între cele două profesii) și inconfundabilul Chris-R (gangsterul care strigă doar ”Where is my fucking money, Denny!?” în timp ce ține un pistol îndreptat spre capul băiatului-bărbat, și categoric cel mai cool personaj din întreg filmul, deși apare doar vreme de vreo 2 minute).

Povestea mai conține o mulțime de personaje care apar în scene ce nu au nicio legătură cu povestea principală, care nu adaugă nimic ci doar ridică întrebări legate de sănătatea mintală a producătorului, scenaristului și regizorului (da, toate sunt încorporate în aceeași persoană): Tommy Wiseau, cel care îl joacă (incidental, cred) pe Johnny.

Unicul lucru despre care nu voi vorbi este jocul actorilor din film. Sunt de părere că fiecare bărbat, femeie și copil din lumea asta ar trebui să vadă măcat o dată ”The Room”, doar pentru jocul actorilor. Nuff said.

FUN FACT

The Room” are trei producători executivi listați la credite. Unul e , iar ceilalți doi erau morți cu mult înainte de filmări.

Acuma, să vorbim puțin despre carte.

Se numește ”The Disaster Artist: My Life Inside The Room, the Greatest Bad Movie Ever Made”. Titlul mi se pare pur și simplu perfect. Rareori mi-a fost dat să văd un titlu (sau o copertă, de altfel) care să ilustreze atât de corect ceea ce reprezintă. Cartea a fost scrisă în coautorat, de către Greg Sestero (tipul care îl joacă pe Mark în film), și un anume Tom Bissell, un jurnalist și scriitor foarte talentat. Din câte am putut să îmi dau seama, aporturile celor doi vin cam așa: Greg era cel care știa povestea, iar Tom era cel care știa cum s-o pună pe hârtie (nu are cum să fie altfel, fiindcă Tom Bissell habar nu avea cine era înaine de 2012, când s-au apucat de scris cartea).

Personajele principale ale filmului ”The Room”. De la stânga la dreapta: Lisa (foarte curajoasa Juliette Danielle), Johnny (insondabilul Tommy Wiseau) și Mark (frumușelul )

o-GREG-SESTERO-DISASTER-ARTIST-facebook

Cartea este structurată astfel: capitolele alternează între cele care povestesc cum Greg l-a cunoscut pe Tommy Wiseau, și cum cei doi au legat o prietenie ieșită din tipare, și capitolele care documentează producția halucinantă a peliculei-cult ”The Room”, sub oblăduirea zeului dement al filmelor, același Tommy Wiseau.

Povestea lor este una ruptă din vise și coșmaruri. Greg este un tânăr de vreo optșpte ani din San Francisco care vrea să se facă actor și, într-o seară, îl întâlnește pe omul care îi va schimba viața (și nu doar lui) la un curs nocturn de actorie. Complet luat prin surprindere de modul total neconvențional de a juca roluri al acestui străin cu părul mai negru decât întunericul, Greg hotărăște să îl abordeze. Cei doi leagă o relației de prietenie, care degenerează repede într-o simbioză gadă-parazit. Tommy este un tip a cărei vârstă nimeni, nici chiar până în ziua de astăzi, nu a reușit să o determine. Pare să provină dintr-o țară nespecificată din fostul bloc comunist, și are un miliard de povești despre trecutul lui, care, în mod ciudat, toate par a fi adevărate. Este obscen de bogat, deși Greg, care petrece cu el o mare majoritate a timpului său, nu reușește să își dea seama de unde îi vin banii. Dar Tommy este un om foarte singuratic, și vede în Greg pe prietenul și fratele pe care nu l-a avut niciodată.

FUN FACT

Pentru producția filmului ”The Room”, Tommy Wiseau a cumpărat tot echipamentul necesar producției. Nici măcar un studio de talia lui 20th Century Fox nu face asta. Echipamentul se închiriază.

Greg, tânăr și fără prea multe mijloace, dar dornic de a-și face un nume la Hollywood, acceptă fără prea multe gânduri prietenia necondiționată a lui Tommy. Acesta îi pune la dispoziție apartamentul său propriu de pe bulevardul Santa Monica din Los Angeles, pe o chirie de nimic, și îl ajută să își găsească un agent pentru promovare.

Relația lor devine treptat una foarte bolnăvicioasă, o relație caracterizată prin dependență din partea lui Tommy, și de frică din ce în ce mai puternică din partea lui Greg.

FUN FACT

Când Tommy a venit pentru prima oară acasă la Greg, pentru a-l lua cu el la Los Angeles, mama lui Greg i-a spus lui Tommy: ”Tommy, să nu te culci cu fiul meu”.

Las relația între cei doi în acest stadiu, fiindcă nu vreau să stric experiența cititorului.

Cât privește filmarea peliculei ”The Room”, povestea este cu totul alta. Tommy a băgat aproximativ 6 milioane de dolari în proiect (aproximativ de două ori bugetul lui ”Gone with the Wind”, neajustat la inflație), bani proprii, pe care nimeni, nici până în ziua de astăzi, nu știe de unde îi avea. La un moment dat cineva spunea că filmul era o scuză pentru a spăla bani.

Program de lucru care oficial începea la ora 8 dimineața (deși Tommy, care era regizor, producător, scenarist și actorul principal ajungea pe platou în general după ora 14), pretenția ca absolut toată echipa de filmare și toți actorii (indiferent că aveau sau nu de filmat scene a ziua respectivă) să fie prezenți zilnic, un scenariu cel puțin incoerent (și credeți-mă când vă spun că nu o să vă vină să credeți ce chestii îi obligă scenariul pe bieții oameni să spună și să facă …) și necesitatea construcției de decoruri pentru scene care putea fi filmate la locație au fost doar câteva dintre motivele pentru care Tommy aproape a fost linșat de cei care au lucrat cu el.

Dar Tommy avea voința de fier pe care niciun argument, indiferent cât de logic sau cât de stupid, nu ar fi putut să o mute din loc. El era determinat să facă cel mai tare film din istorie, o capodoperă în toate sensurile, și, într-o oarecare măsură, cred că a reușit exact acest lucru.

După vorba lui Tommy: ”We make serious movie. No Mickey Mouse stuff.

FUN FACT

Cea mai celebră replică din film, ”You are tearing me apart, Lisa!” (intrată de foarte mult timp în cultura pop), este, cu excepția numelui Lisei, identică cu cea a lui James Dean din ”Rebel without a Cause”. Tommy era un mare fan al actorului american, și și-a construit întreaga performanță observând jocul actoricesc al acestuia.

Celebrul meme.

Cartea este un roman apostolic, după părerea mea. , deși conștient în general, de aiureala din capul mentorului său, Tommy Wiseau, nu poate să nu pună pe pauză lucrurile, și să se întrebe uneori dacă nu cumva lumea întreagă e nebună, iar Tommy e singurul om întreg la minte. Comportamentul acestui om singuratic și trist pare să îl țină pe Greg lângă el, la început din curiozitate, apoi din milă, dar în final Greg realizează că Tommy, în ciuda excentricităților sale dubioase și a secretelor care îi bântuie sufletul și pe care nu le dezvăluie nimănui niciodată, este un prieten adevărat, care mereu va fi lângă el, cu cele mai ciudate, dar călduroase și bine intenționate sfaturi.

Cum am spus, creditul pentru această expunere plină de istețime și vână în revine lui Tom Bissell, pe care îl aplaud pentru performanța de a mă face să mă simt transpus în pielea unor personaje pe care el nu le-a cunoscut niciodată.

Mă opresc aici, fiindcă, de fapt, orice aș spune nu ar face dreptate, nici cărții, și cu atât mai puțin filmului.

Recunosc că dintre cărțile pe care le-am citit, la finalul a doar trei din ele aproape mi-au dat lacrimile.

Prima este ”Die unendliche Geschichte”, a lui Michael Ende. Asta nu știu dacă se pune, fiindcă aveam ceva gen paișpe ani când am citit-o.

A doua cartea la care aproape am plâns a fost ”Crimă și pedeapsă”.

Iar a treia cartea a fost ”The Disaster Artist”. Într-o vreme în care nu mai citisem de mult ceva atât de bine scris, ceva atât de plin de sentiment, pot să vă spun să cititorul știe că povestea nu se termină acolo unde se închide cartea, iar magia te urmărește dincolo de limitele cuvintelor.

Dacă despre cartea am spus ce am spus, în final, ”The Room” este un film pe care ori îl adori, ori îl urăști. Nu are rost să mai încerc să elaborez asupra acestui fapt. Pur și simplu, orice aș spune despre acest film, cuvintele nu îi fac dreptate.

FUN FACT

Și în ziua de astăzi, la 12 ani de la lansarea filmului, peste tot prin lume se fac screening-uri unde se adună oamenii cu sutele și miile. Uneori apare și Tommy Wiseau, să semneze cîte un autograf sau să țină un discurs. Lingurile de plastic sunt esențiale. Nu vă spun de ce.

Pe IMDb, filmul are o notă destul de mică, după majoritatea standardelor. Dar dacă te uiți la graficul voturilor, observi ceva ciudat. Cei care l-au votat se împart, după cum am spus, în două: cei care i-au dat nota 1, și cei care i-au dat nota 10. Aproape că nu există note intermediare. Eu, personal, mă uit la ”The Room” odată la lună, și de fiecare dată regret tot mai mult că scara de notare e doar între 1 și 10.

Nu vă spun ce notă i-am dat eu, dar vă spun acest lucru: citind cartea asta (și văzând în repetate rânduri filmul despre care e vorba în ea) am realizat un adevăr: nu contează cât de mic sau cât de retardat e visul tău. Urmează-l și el te va duce pe cele mai înalte culmi.

Sursă foto actori aici.

Sursă video aici.

Sursa imagine reprezentativă aici.

Sursă meme aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cosmin Leucuța
Ambasador & Editor SB @ Timișoara

este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei” publicat la Editura Adenium în 2013 este primul din trilogia „Trei Culori: Negru”. În 2017 publică o culegere de proze scurte „Numele altora” la Casa de pariuri literare. S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine Ambasador SemneBune.

Număr articole publicate : 20