Studierea religiilor în școli vs practicarea religiei

André Malraux spunea că secolul XXI va fi RELIGIOS sau nu va fi deloc. Eu spun că, într-o lume manipulată până la evisceraţie de presă şi îngenuncheată de sceptrul preafericiţilor-perceptori care descalecă din Mercedes Benz cu geamuri fumurii, a fi CREDINCIOS este aproape o formă de eroism.

                                                           religie vs credinta

Prima mea amintire este de la un an şi jumătate. La mare, cu părinţii, îi spuneam poezii doamnei de la recepţia hotelului şi primeam o ciocolată Kiss. O dată cu gust de căpşune, o dată de banane. O altă amintire până în doi ani este cu bunica, la biserică. Părinţii mei erau naşi de botez, iar mie mi-a revenit sarcina să ţin coşuleţul cu cruciuliţe din argint, de pus în piept invitaţilor. Eram mândră că mi s-a acordat atâta încredere. Evident că toată treaba era făcută de bunica, doar că purtătorul de drept al coşuleţului eram, oficial, eu. Ei bine, dincolo de toată povestea cu botezul, îmi amintesc că la un moment dat toată lumea a început să se închine (la vârsta aia, habar nu aveam că aşa se spune, doar că am observat gestul). Aşa că am început să îi imit şi eu pe ceilalţi, puţin cam altfel, ce-i drept: mi-am atins vârful degetului mare de cel al arătătorului, am dus mână mai întâi la frunte, apoi la buric şi tot aşa, la nesfârşit. Bunica m-a surprins şi, amuzată probabil, m-a învăţat, pentru prima dată, să-mi fac semnul crucii.

Mai târziu, tot bunica (nedusă vreodată la biserică, deoarece a trăit în comunism, când Ceauşescu dărâma biserici şi ridica blocuri) m-a învăţat „Tatăl nostru”. Tot până să încep clasa I, bunicul, la rândul lui, m-a învăţat rugăciunea către îngerul păzitor şi o alta către Dumnezeu, pe care, (chiar aşa!) o mai ştiu şi acum. Când am început şcoala, am făcut, din oficiu, ca materie de studiu, din clasa I până în clasa a 8-a, apoi, la liceu, a fost materie opţională. Ca orice adolescent, ca să scap de studiu suplimentar, am optat, fără să stau pe gânduri, pentru .

Cam aceea a fost perioada în care am înţeles eu cum stă treaba cu religia, că ţine de credinţă, dar nu o include, neapărat, cum că religia este un „drept” dobândit prin naştere etc. Şi, după ce m-am frământat în anii de liceu şi de facultate cu privire la schimbarea religiei, că deh! sunt un om liber şi am dreptul ăsta, am renunţat brusc. De ce? Pentru că nu religia este scopul, ci doar mijlocul. Pentru unii, de fapt pentru marea majoritate, religia este o cale impusă pentru a accede la…, pentru a se lepăda de…, pentru a se mântui şi aşa mai departe. Pentru mine, rolul care îi revine religiei este, cel mult, acela de a dezbina oameni. Scopul invocat de preoţi, rabini, muftii ş.a. este acela de a echilibra, de a mântui sufletul, de a menţine ordinea. Scopul în sine nu ar fi neapărat rău, ci modul în care este pus în practică. Faptul că religia îmi interzice să mă înrudesc cu oameni (OAMENI, pentru Dumnezeu!) din alte religii (lucru valabil în toate religiile, mai puţin în practicile buddhiste şi confucianiste, din câte ştiu), sau nu îmi dă voie să mănânc absolut tot ce se găseşte pe această planetă (musulmanilor le sunt interzise carnea de porc şi alcoolul, alt exemplu) mă face pe mine, ca om, să îmi pun multe întrebări. Cu privire la asemănări şi deosebiri între religii, cu privire la puterea fiecărei practici în parte etc. Şi să capăt răspunsuri care nu mă ajută, decât cel mult, să mă frustrez şi mai rău.

Aşa că principalul motiv pentru care am renunţat să îmi mai schimb religia a fost pentru că, pur şi simplu, eu nu aparţin oricum acestei religii. Nu aparţin niciunei religii, tocmai pentru că sunt un om liber, care face diferenţa între puterea religiei şi tăria credinţei. A crede că orice gând bun pe care ţi-l sădeşti în inimă şi ţi-l pui în minte este posibil, are de miliarde de ori mai multă putere decât dacă dai o mie de acatiste sau stai la coadă la pupat moaşte. Şi exemple sunt cu miile. Cu sutele de mii.

Cred, aşadar, în puterea credinţei. Dar cred, în acelaşi timp, că vălul de umbră aşternut pe minţile noastre, de doctrinele religioase, este mult mai greu. Dovadă şi proasta gestionare a problemei „Religia în şcoli”. Un popor elevat instituie studierea religiilor. Lucru, de altfel, firesc. Eliade nu a scris Tratatul de istorie a religiilor doar pentru savanţi sau pentru doctoranzi. Cred că este dreptul oricărei fiinţe umane să cunoască naşterea religiilor, vechiul şi noul testament, gândirea buddhistă, sau evenimente precum Marea Schismă ori apariţia religiilor protestante odată cu predicile lui Martin Luther. Aşadar, STUDIEREA religiilor şi nu PRACTICAREA celei în care te-ai născut este un lucru demn de apreciat. Copiilor li s-ar oferi diversitate şi, în cazul în care îşi doresc să fie practicanţi ai unei religii, ar avea de unde alege. Diversitatea înseamnă alternativă, iar alternativa implică liberul arbitru, iar liberul arbitru înnobilează şi eliberează. Desigur, cine din cler ar avea interesul ăsta…

Este firesc, într-o interpretare a firescului în termeni de bun simţ (common sense), ca o societate să fie întemeiată pe valori (etice, morale, culturale, personale, familiale, de educaţie, etc), tocmai pentru a păstra un echilibru. La fel de firesc este ca astăzi, în 2015, să avem dreptul de a alege valorile pe care ni le însuşim. Desigur, în cazul religiei în şcoli, intervine şi problema următoare: cine alege pentru copilul minor? Dacă ne gândim că omul cât trăieşte, învaţă şi că viaţa lui este practic suma tuturor greşelilor (de cele mai multe ori repetate şi neînţelese, din nefericire), atunci de ce nu i s-ar acorda şi copilului dreptul la propiile alegeri? Ăsta cred eu că ar trebui să fie raţionamentul aplicat în problema religiei în şcolii. Până la urmă, cu toţii din greşeli învăţăm. Sau aşa ar fi ideal. Asta până nu ajunge să fie considerată o formă de eroism credinţa, într-o lume sterilă şi amorfă, iar religia să facă parte din fişa postului. Având în vedere că pseudopreoţii-perceptori ne bat la uşă după bani, nu ar fi exclus ca practicarea religiei în societate (şi nu doar în intimitate) să fie obligatorie şi să ne forţeze să ne  iscălim în condică şi, în plus, să achităm şi taxă pe propria prostie.

sursa foto: aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Absolventă a facultăţii de Comunicare şi Relaţii publice (SNSPA) şi a Facultăţii de Ştiinţe Politice (UCDC), a terminat un Master (neinspirat) în Resurse Umane (ASE) este editor de ştiri şi realizator TV. Îi plac romanele victoriene şi marea, iarna.

Număr articole publicate : 18