Spațiul literar – noua fenomenologie

Acum vreo lună, la , descopeream într-o ladă cu cărți la preț redus un volum care mi-a spus ceva despre cuvântul „incredibil”. Maurice Blanchot, Spațiul literar. Nu vă voi spune prețul cu care se vindea, îmi e rușine să scriu cifra.

literary-movements

Dar nu despre acest lucru vreau să vă vorbesc, ci despre ceea ce văd în jurul meu. Despre spațiul literar autohton (prea puțin sinonim cu acela al lui Blanchot) și despre devenirea lui, în măsura în care ceea ce se întâmplă poate fi pus sub semnul vreunei deveniri.

La începuturi, spațiul literar s-a definit prin cărți. Prin volume făcute cu greu, caligrafiate mai întâi, tipărite apoi. Piața literară, așa cum o cunoșteam, a fost timp de câteva sute de ani piața cărții, a documentului tipărit. O dată cu modernismul secolului XIX și scriitorul a căpătat importanță, a intrat în spațiul public. S-a creat deci o relație structurală între spațiul cărții și spațiul scriitorului, ambele publice. Ele par să conviețuiască bine în lumea civilizată; nu există o antinomie evidentă între cele două instanțe, la urma urmelor.

La noi, însă, problema e ușor diferită. La un moment dat, undeva la începutul acestei decade, cifrele de vânzări au scăzut brusc (a fost o oarecare criză, dar nu cred că asta a fost problema). Această scădere s-a corelat cu un val incredibil de reduceri, promovate de mediul online care se străduia să acapareze piața și să demonteze conceptul librăriei tradiționale. Ce s-a întâmplat apoi cu spațiul literar? E destul de simplu: editorii au scăzut tirajele, aliniindu-se la cerere. Librarii și-au continuat viața, vânzând ceva deja produs de alții și făcând primii profit, deși nu investeau și nu investesc nimic în producția de carte. Cel mai atins, aparent, a fost scriitorul. Adică exact omul care stă la baza acestui lanț de evenimente care creează spațiul literar. Tirajele scăzute, vânzările proaste, discounturile uriașe percepute de librari, toate aceste elemente au dus treptat la o imposibilitate: niciun scriitor român, cu câteva excepții, nu mai putea și nu mai poate trăi din scris. Totul părea (pare) tragic.

Salvarea, dacă putem numi salvare ceea ce voi povesti în continuare, a venit din spațiul public. Aflați în situația de a nu putea trăi din scris și cerându-li-se, obiectiv vorbind, să opteze pentru a rămâne în spațiul literar și a „muri de foame” sau a pleca spre zări mai bănoase, scriitorii au inventat, cu resursele lor inepuizabile de creație, un spațiu public care, treptat, începe să suplinească și chiar să depășească sumele care mai înainte proveneau din drepturi de autor. Astfel, spațiul literar a devenit mai degrabă spațiu public. A devenit mai important pentru un scriitor să apară în public, să ființeze în deschis (scuzați expresia!) și să danseze grațios pe gamele social media, decât să scoată o carte care nu mai e decât un pretext pentru cele de mai sus. E adevărat, un tiraj de 300 de exemplare la poezie sau 1000 la proză nu poate aduce cu sine fericirea. Scriitorii s-au orientat pe burse, subvenții, granturi, deplasări, colocvii, festivaluri, lecturi publice. Toate acestea sunt lucruri plătite, uneori foarte generos. Dar toate acestea au adus cu ele o activitate literară relativ slabă, cu un număr foarte mic de volume publicate. Prin efect de bumerang, piața cărții a scăzut și mai mult (din deficit de ofertă de data aceasta), publicul (cât va fi fost) s-a reorientat. Am ajuns în situația în care scriitorii momentului nu sunt foarte citiți, nu vând nici măcar în tiraje medii, dar sunt foarte prezenți în spațiul public.

Spațiu public, cum am văzut în aceste zile, foarte friabil. Spațiul festivalurilor de , al colocviilor, al premiilor literare. Un spațiu care, zi de zi, se îndreaptă tot mai acut către implicarea politică și către procedee de imagine, îndepărtându-se de și pierzând contactul cu literatura.

Am ajuns, mi se pare rizibil și îngrijorător, într-o inflație a poeticului față cu genul preferat de public, proza. Din ce motive, e lesne de înțeles. E mult mai simplu să faci o plachetă de poezie decât o carte de proză, desigur. Și acea carte de poezie, dată fiind orientarea spațiului public spre festivaluri de poezie de toate felurile posibile, asigură supraviețuirea poetului.

Desigur, acestea sunt considerații personale. Nu vor să atingă pe nimeni, e liber fiecare să-și aleagă calea și să meargă pe ea, în cunoștință de cauză. Dar, dar… Să nu ajungem în situația, deloc improbabilă, în care producția de carte va deveni o chestiune pur simbolică (nu sunt rare cazurile în care o plachetă de poezie se publică în 100 de exemplare și atât). Să nu cădem în extrema publică, în spațierea literaturii ca atare. Să nu devenim retori, de voie-de nevoie, doar în ideea de a mai supraviețui o secundă, o zi, un an. Să nu confundăm nevoia de a spațiului literar cu nevoia de public a scriitorului, pe termen lung nu e nimic profitabil în asta. Căci,

… veacul în rostogolirea zilelor schimbă soarta noastră,
Lovind urna mereu din altă parte… De neatins rămân doar copiii zeilor.

Pindar, Isthmianica a treia

sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cristian Fulaș
invitat special

Traduc pentru că asta am învățat să fac, a devenit în timp meseria mea. Totul e un mare text, totul e în același timp o mare ratare și un mare succes.

Număr articole publicate : 4