Ești aici: Home » Repere culturale » Secrete, vampiri și pricolici autohtoni. Marca Adina Popescu

Secrete, vampiri și pricolici autohtoni. Marca Adina Popescu

Cartea Pricoliciului este cel dintâi volum al trilogiei fantastice , o serie ce îşi propune să salveze mituri şi personaje sortite să dispară, dacă nu sunt povestite.

— fragment —

CAPITOLUL 9

În bârlogul zmeilor

.. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. ..

pricoliciPrintr-o crăpătură de la baza bolovanului ce acoperea intrarea se strecura un fir de lumină argintie. Probabil că luna răsărise de mult. Fusese o zi lungă şi grea chiar şi pentru un pricolici, iar acum nu mai avea suficientă putere ca să se folosească de agilitatea sa, subţiindu-se precum o foiţă de hârtie pentru a ieşi din pumnul lui Tase. Dar zmeul nici gând să-şi desfacă pumnul! Până la urmă îşi înfipse dinţii în buricul degetului mare şi, pentru câteva clipe, Tase slăbi strânsoarea. Pricoliciul alunecă cu tot cu cheia de care era legat jos, pe podea.

— La naiba cu puricii! mormăi Tase prin somn, scărpinându-şi degetul de care fusese muşcat.

Departe de a fi liber, Pricoliciul se văzu nevoit să care cheia masivă de fier, ca un ocnaş evadat cu lanţuri la picioare. După nenumărate sforţări, ajunse la crăpătura de la intrare, unde se opri ca să-şi tragă sufletul. „Aşa n-o să ajung departe!“ gândi el cu amărăciune privind cheia, conştient de faptul că doar o forţă de zmeu ar fi putut să-l desprindă de ea. Totuşi, reuşi să se strecoare afară, prin crăpătură. Respiră aerul răcoros al nopţii, pregătindu-se să o ia din loc. Însă cheia se înţepenise undeva în urmă – era prea mare ca să treacă prin locul strâmt pe unde ieşise el. Se opinti din nou, apoi descoperi cu groază că era blocat chiar la ieşirea din bârlog, cu sforăielile celor doi zmei încă răsunându-i în urechi. Începu să-şi imagineze cum va fi descoperit de dimineaţă şi cum baborniţa îi va suci gâtul ca unui pui de găină.

Neştiind ce să facă mai departe, rămase pe loc, cu urechile ciulite, aşteptând un miracol. Ascultă zgomotele muntelui. Zgomotele pădurii. Totul era întunecat şi încremenit. Deasupra capului său, câteva stele clipeau parcă în derâdere, făcându-i cu ochiul. Izvorul care curgea jos în vâlcea şoptea ceva de neînţeles. Vântul ce şuiera prin pădurea brazilor negri vorbea pe limba lui veche. Urieşii prefăcuţi în stane de piatră dormeau profund.

Dintr-odată, Pricoliciul se simţi cumplit de singur. Şi de uitat. De parcă toate poveştile din lume se năşteau, se împlineau şi se sfârşeau undeva lângă el, fără să-l atingă. Ca şi cum faptul că el era în pericol, înţepenit la ieşirea dintr-un bârlog de zmeu, cu o cheie de la poarta unui castel atârnată de coadă n-ar fi fost o întâmplare demnă de povestit nimănui. Îl încercă mai întâi un vag sentiment de revoltă. Apoi avu din nou acea presimţire a Sfârşitului şi abia atunci începu să i se facă frică. Nu era vorba de teamă, de panică, de spaimă sau de alte nuanţe străvezii ale fricii care pot fi îndepărtate cu o vorbă bună, cu un adăpost sigur, cu o prezenţă ce poate inspira încredere. Era Frica ce amuţeşte, o suflare rece care porneşte din interior şi se împrăştie ca o pojghiţă de gheaţă deasupra apelor în primele zile ale iernii.

Frica veni ca un zvon, mai întâi îndepărtat, apoi din ce în ce mai aproape. La început, Pricoliciul gândi că era pasul vreunui cerb care venea să se adape la izvor. Căci aşa suna zvonul, ca un ropot de copite. Pădurea foşni şovăielnic, se dădu la o parte din calea Fricii. Izvorul încremeni pentru o clipă, apoi începu să curgă de-a-ndăratelea. Urieşii de stâncă se răsuciră în somn pe partea cealaltă şi-i întoarseră prevăzători spatele. Stelele se stinseră şi cerul deveni un hău care semăna cu acela dezvelit de Cel-din-Baltă, când fermecase heleşteul.

Pricoliciul simţi cum îl cuprinde ameţeala. Era o sfârşeală apărută de niciunde – sau poate din cel mai întunecat ungher al minţii sale.

Apoi începu să dispară.

Nu dispăru dintr-odată. Era ca şi cum o radieră îl ştergea cu meticulozitate de pe o coală de hârtie, curăţându-şi la răstimpuri urmele, acele mici fragmente de gumă pline de mina creionului. La început îi dispăru coada – se transformă într-o dâră subţire, fumurie, lipsită de consistenţă – şi se trezi eliberat. Nu mai era legat de cheie şi ar fi fost momentul s-o ia la sănătoasa. Însă nu putea să facă nimic altceva decât să aştepte. „Acesta e Sfârşitul!“ îşi zise resemnat. Şi avea dreptate, pentru că acesta este sfârşitul tuturor făpturilor de . Dacă sunt uitate şi nepovestite o vreme, dispar. Curând îi dispărură picioarele, iar frica devenea din ce în ce mai puternică pe măsură ce privea cum îi dispare mijlocul. Partea de jos a corpului era doar o pată. Raniţa îi alunecă de pe umerii care se îngustară, ca şi cum acolo ar fi prins să-i crească nişte aripi mici, imateriale. Încercă să-şi îndrepte spatele, însă nu şi-l mai simţi. Se uita cum îi dispar mâinile, iar Sfârşitul trecu implacabil peste gura ce deveni doar o mâzgălitură, aşa că nu mai avea nici cum să strige. Era şters definitiv de pe faţa pământului, iar urechile începură să-i ţiuie, lungindu-i-se şi pierzându-şi forma. Nu mai putea auzi copitele ce însemnau micul platou din faţa grotei, ca într-un delicat dans al Urmei. Nările îi erau pline de un moloz care îl sufoca. Nu mai putea simţi răsuflarea caldă cu miros de iarbă coaptă pe faţa ce i se lăţise, renunţând parcă de bunăvoie la trăsăturile ei. Privirea i se tulbura, aşa că nu mai putea să vadă nici ceea ce nu era de văzut.

Simţi însă pe restul corpului încă neşters lumina lunii şi prezenţa Umbrei. Aceeaşi Umbră care locuia mai mult Dincolo, care nu-l asculta şi-l părăsea în cele mai nepotrivite momente. Acum era alături de el. „Mai ţii minte, Pricoliciule?“ auzi un glas, în momentul în care gândurile îşi pierdeau la rândul lor forma şi limpezimea, deşi inima continua să-i bată. Sau poate că până şi Umbra dispăruse şi era doar o voce din capul lui. „Cu siguranţă îţi aduci aminte… Era tot un început de vară, ca şi acum! Apa venise puhoi şi se revărsase peste sat, neagră şi murdară, de parcă s-ar fi bulbucat din străfundurile Iadului. «De vină să fi fost răutatea oamenilor?» te-ai gândit tu. Toate vorbele lor de ocară, toate afuriseniile şi privirile chiorâşe pe care le simţeai cum te ard din spatele porţilor, al obloanelor trase… Mai ţii minte? Apa a venit şi le-a luat casele, le-a smuls ulucile din garduri, le-a surpat malurile şi le-a desţelenit prunii din livezi. Iar după ce a trecut viitura, au rămas în urma ei doar mocirla, ogoare năclăite, stârvuri de animale, vaiet şi plânsete. Şi apa bună de băut nu mai era niciunde, decât la izvorul din pădure pe care doar tu îl ştiai. Mai ţii minte cum mergeai cale lungă ca să aduci apă în cofe atât de grele încât o risipeai pe drum? Şi cum voiai s-o împarţi cu oamenii, iar ei îşi ziceau unii altora: «Nu beţi! Asta-i apa Pricoliciului, spurcată de Cel-din-Baltă! Nu beţi, ca să nu ispitiţi Piaza Rea!» Dar Boala tot i-a ajuns, ca o răsuflare puturoasă din mlaştină. Venise căldura şi picau ca muştele, cu buzele crăpate de sete, blestemându-şi nenorocul. Şi pe tine. Îţi aminteşti noaptea aceea neagră ca Sorbul de Dincolo, în care dintr-odată s-a făcut lumină? Şi cum stăteai între zidurile casei, te treceau năduşelile, o piatră grea îţi apăsa pieptul? Ai aprins o lumânare curată la hornul vetrei şi ai afumat o zdreanţă din lână arsă ca să nu se apropie de voi lucrul slab. Iar apoi te-ai uitat pe fereastră şi ai văzut licuricii cum împânziseră curtea şi cum alungau întunericul cu făcliile lor. «Tată, tată, au venit! Ce vor de la noi?» ai strigat. Însă el nu s-a mişcat, fiindcă avea pleoapele deja pecetluite. A mai spus doar atât: «Pleacă! Fugi cât mai departe». Dar tu n-ai plecat. Ai rămas până când te-a înecat fumul şi ochii au început să te usture. «Tată, arde casa!». Dar el nu ţi-a mai răspuns. Ai văzut doar Umbra cum se întinde pe perete ca să-şi ia în primire sufletul. Abia atunci când ai ştiut că făcusei tot ce era de făcut te-ai îndurat să pleci. Licuricii dăduseră foc nopţii. Ai fugit. Te-ai ascuns într-o fântână şi ai secat apa fără voia ta. Ai simţit miasme de pe Tărâmul Celălalt, căci acolo era o portiţă secretă de trecere, dar nu te-ai încumetat mai departe. După aceea ai nimerit prin grajduri şi ai luat mana vacilor, tot fără voia ta. Te numiseră, aşa ţi-a fost dat. Te-au încolţit câinii turbaţi, iar balele curgeau din boturile lor galbene, era atâta lumină peste tot! Ardea Tărâmul Nostru din temelii, se prăbuşea Lumea peste tine. Dar tu te-ai ridicat din ruina ei şi ai fugit mai departe, încotro ţi-a fost vrerea. Înapoi, în întunecime. Niciodată n-ai fost mai liber ca atunci, Pricoliciule! Niciodată n-ai fost mai liber decât în clipa în care, cu un umăr sfâşiat şi cu palmele pline de-un sânge negru ce parcă nu era al tău, ai lăsat în urmă luminile, strigătele, blestemele, duşmănia şi te-ai afundat în beznă! Spre începuturi. Chiar nu mai ţii minte?“

Aceasta era o frântură de poveste pe care Pricoliciul şi-o aminti, într-un mod inexplicabil, chiar în momentul în care Sfârşitul îi ştergea inima, prefăcând-o într-o scamă ce urma să fi e purtată de vânt, ca semnele sau părerile, spre locul unde se duc toate ce dispar.

Un vânt de furtună pornit din senin mătură platoul din faţa grotei zmeilor. Vârtejul culcă la pământ iarba măruntă şi aspră de munte. Ofili cu suflarea sa brânduşele târzii, răscoli muşuroaiele, desprinse din stâncă pietre care o luară la vale. Odată cu ele, cheia castelului lui Tase se clinti din loc şi prinse a se rostogoli pe povârniş, până se pierdu în negura vâlcelei. Trecând de toate vămile muntelui şi ale văzduhului, ajunse pe fundul prăpastiei ascunse. Un ochi de vasilisc, mare, alb, plin de strălucire privea din pădure, apoi se stinse. Începu brusc să plouă, în rafale, ca să se şteargă Urmele.

. (I) Cartea Pricoliciului.

Marele Premiu al concursului de creaţie literară 2013

– Publicată în august 2015
– ilustraţii de Amalia Dulhan
– hardcover, 440 p, 140×205
– ISBN 978-606-8620-46-6
– Ilustrată
– Autor: Adina Popescu
– Domenii: Beletristică 12+, Beletristică 14+

Despre autoare:

adina-popescu-885744lAdina Popescu s-a născut la 10 septembrie 1978, în Bucureşti. A absolvit Regie de Film, însă de la 18 ani a lucrat ca reporter şi jurnalist cultural, ulterior redactor, la Dilema veche.

Prima ei carte pentru copii, Doar un zbor în jurul lumii, a apărut în 1999. Interesată în primul rând de literatura pentru copii, a mai publicat Miriapodul hoinar şi alte poveşti, Mari poveşti româneşti pe înţelesul celor mici, Aventurile lui Doxi în benzi desenate, în colaborare cu Alexandru Ciubotariu, dar şi un Manual de şpagă în cadrul campaniei „Nu da şpagă“ (2001).

În martie 2014, a publicat , o carte iniţial destinată adulţilor, dar în ea s-au regăsit şi copiii dornici să descopere o maşină a timpului care să-i poarte în anii 1980.

Trilogia fantastică O istorie secretă a Ţării Vampirilor a câştigat în 2013 Marele Premiu al concursului de creaţie literară . Adina a scris această carte în trei volume în aproape 10 ani, timp în care a mai scris despre bone, gunoieri, pescari, vecini care dau muzica prea tare, biciclişti, ambasadori, scriitori, ciobani şi alte reportaje narative, la graniţa cu ficţiunea.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2459