Pisicoteca practică a lu’ Moș Pârșu, de T.S.Eliot, „răsădită în sol autohton” de Florin Bican

Pisicoteca practica

Pisicoteca practică a lu’ Moș Pârșu (în original: Old Possum’s Book of Practical Cats) de „răsădită în sol autohton” de Florin Bican este un elogiu adus universului felinelor livrești, cu o lungă carieră, deja, în spațiul românesc: vezi Eminescu, pentru care lumea nu e doar „visul sufletului nostru”, ci și „un vis searbăd de motan”, cu hibridul său, „pisicâinele” din suita lui de animale heraldice, sau cu Japonica, și mulți alții, printre care și specialiști deja consacrați, cum este cu Mic tratat de pisicologie – o antologie savuroasă cu autori iubitori de , recent reeditată și adăugită la editura . Totodată, pisicoteca este o carte-experiment. Se cuvine să lămuresc câteva lucruri înainte de a prezenta această carte, care este pe de o parte interesantă și inedită, dar care își are limitele ei.

În primul rând, Old Possum’s Book of Practical Cats de este o carte diferită formal de opera poetică a lui și, în general, de stilul său erudit și aluziv, care l-a făcut să fie clasat pe bună dreptate pe piedestalul autorilor canonici ai literaturii moderne. Cartea cu a lui Eliot a pornit ca un proiect gratuit, fără intenția de a face literatură, dar din care nu lipsesc erudiția, anecdota, livrescul punctat la tot pasul, specifice lui Eliot și care sunt camuflate ludic și parodic într-un mod ingenios.

Pisicile originale ale lui Eliot, deși poznașe și amuzante, au ceva nobil în ele, tocmai pentru că o parte dintre ele poartă măști ale unor realități literare englezești răsturnate prin psihologia felină. Țesătura de intertextualități este, de asemenea, ofertantă, cuprinzând referințe livrești de la Alice în Țara Minunilor, Huckleberry Finn, Unchiul Remus până la Faust a lui Goethe (cu motanul Mistoffelees care este varianta în răspăr a figurii demonice a lui Mefistofel). Totodată, limbajul lui Eliot ridică probleme, pentru că fondul semiotic e compus din jocuri de cuvinte sau limerick-uri asemănătoarea lui Edward Lear. Într-adevăr, se spune, pe bună dreptate, că această carte este o provocare pentru un traducător.

Această provocare a fost acceptată de Florin Bican în prezenta ediție. Precizez, însă, că această carte a mai fost tradusă în spațiul românesc, inițial la editura Alma, Galați, 1996 și reeditată, ulterior, la editura , București, 2009 cu titlul: Cartea lui Moș Oposum despre Pisicile Poznașe, într-o traducere destul de bună, după părerea mea, care este mai fidelă textului original și care păstrează spiritul eliotian.

Florin Bican mărturisește și își justifică într-un mod onest cum a tradus cartea cu pisici și mai ales, de ce a ales să o facă în această manieră. Printre argumentele lui se numără în primul rând dificultatea pe care ți-o ridică textul original, motiv pentru care timp de 29 de ani cartea nu i s-a deschis spre o traducere firească, urmând ca soluționarea să apară într-un mod miraculos prin recursul la o metodă proprie, inspirată, totuși, de un autor precum Schleiermacher cu tratatul său, Despre diversele metode de traducere, a cărui lectură îl încurajează în jocul cu pisicile eliotiene – prin aducerea autorului în mediul cultural în care se traduce cartea.

Pisica

Metoda lui de lucru poartă numele de translatare în loc de traducere. Părerea mea este că, dacă muți dintr-un loc un conținut lingvistic și îl răsădești în alt „sol” (fie el și autohton – sic!) riști să pierzi din calitatea produsului rezultat. De aceste lucruri este conștient și însuși translatorul, care recunoaște în propriul său experiment de traducere, univocitatea acestuia. Înțeleg că intenția lui (nobilă până într-un punct) este de a apropia și cititorul neinstruit de textul lui Eliot, dar întrebarea mea este dacă nu cumva acest cititor neinițiat se va limita doar la acest text și nu se va bucura niciodată de spiritul original al cărții, scăzându-i, totodată, și valoarea intrinsecă, sau, și mai rău, va trece grăbit peste prefață (cum sunt obișnuiți mulți cititori) și va crede că realitățile prezentate acolo sunt pe bune.

Mai curând mi se pare potrivită această carte pentru cititorii deja familiarizați cu textul lui Eliot, așa cum însuși Florin Bican recunoaște că și-a interiorizat textul original, sau poate celui nefamiliarizat, în urma acestei lecturi, i se va deschide curiozitatea de a răsfoi și textul original.

Așadar, Pisicoteca lui Bican și parțial a lui Pârșu rămâne o carte experimentală, în care, practic, cartea lui Eliot este rescrisă, regândită de scriitorul Florin Bican care, e drept, are simțul versificării și un simț năstrușnic în a face asocieri irezistibile cu realitățile românești prezente în carte (nume de cartiere bucureștene, Gara de Nord, tipologii contemporane, etc.). Cartea este însoțită și de o serie de colaje alcătuite de Mihail Coșulețu, care surprind pisici în mărimi neverosimile plasate în metrou, Gara de Nord, Cișmigiu, clădirea Universității – spații bucureștene cunoscute – sugerând faptul că, fie că vrem să recunoaștem sau nu, pisicile, sub orice formă s-ar prezenta ele, ne fac să capitulăm în fața frumuseții lor nobile și șireteniei lor iscusite.

În fond, Pisicoteca este întâlnirea lui Florin Bican cu pisicile lui Eliot într-un spațiu al invenției entuziaste. Relaxarea translatorului se întrevede la tot pasul, dar nu poți neglija diferențele de fond dintre cele două culturi și felul în care sunt interșanjate, ceea ce face ca translatarea să fie un pic forțată.

Nu vreau să insinuez că această carte ar fi ratată, sper că nu a reieșit asta din cronică, pentru că are părțile ei bune și părțile ei rele, sau mai bine zis, părțile ei nereușite, artificiale, puțin forțate. În fond, în urma acestei lecturi mi-am dat seama de forța textului original al lui Eliot, care rezistă greu la traducere, ancorată de fascinația unor pisici veritabile, greu de dresat – chiar și de condeiul neîndestulător al traducerii.

Din suita de translatări, cea mai reușită mi s-a părut „Cântecul catifelinelor” (în original: „The song of Jellicles”) din care redau un fragment:

[…]Catifelina nu crește prea mare,Eliot

Catifelina se dezvoltă mai lent,

Catifelinele sunt rontunjoare

Și știu juca hora și chiar au talent.

Pân’ ce Catifeluna răsare din nori,

Catifelina se ferchezuiește –

Se spală-n urechi și pe ochi (de urdori)

Și se șterge-n final și-ntre dește (p. 31-33)

Titlu: Pisicoteca practică a lu’ Moș Pârșu
răsădită în sol autohton de Florin Bican
Autor: T.S.Eliot
Editura: Humanitas
An apariție: 2015

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Elena Donea
Editor SB

Studentă la Facultatea de Litere din București. Îi plac poezia, teoria literaturii, literatura comparată, pisicologia și este un fel de flâneuse pe străzile Bucureștiului și prin cărți.

Număr articole publicate : 32