Patrick Modiano și „Florile de ruină” ale unor timpuri pierdute

flori de ruină.jpgPublicat pentru prima dată în 1991 și primit bine de critică și cititori, Flori de ruină este un roman scris în același stil cu care Patrick Modiano obișnuise deja pe toată lumea, dar care aduce ceva nou. Să vedem ce. Pornind de la sinuciderea unui cuplu de tineri, ea, o blondă foarte atrăgătoare și el, un brunet șarmant („24 aprilie 1933. Doi tineri soți se sinucid, iar motivele lor rămân misterioase”, p. 12), Modiano descrie prin ochii prietenilor, ultimii care i-au văzut în viață, dar și prin proprii săi ochi de copil, un Paris care nu mai există: acela al anilor Ocupației, precum și cel al anilor `60.

Ca și în cazul celorlalte romane, ai impresia neabătută că Modiano scrie aceeași carte, una care cuprinde doar alte și alte personaje, alte și alte siluete cu trecut incert, cu mistere pe care le vor ascunse, personaje care se bucură de viață, care dispar și apar peste ani de zile, care se metamorfozează, cu tot cu nume în alte și alte persoane. Și în acest roman cititorul este invitat să intre în amintirile lui Modiano, care se împletesc cu cele ale personajelor sale, unele dintre ele persoane reale, cărora le dă numele și adresa, fără îndoială adevărate, sau doar puțin modificate.

Am zis că Flori de ruină  este mai special, pentru că reușește că cuprindă cumva majoritatea temelor pe care le-a tot abordat și pe cele pe care le va tot aborda în viitoarele romane: dispariția, alienarea, nostalgia, copilăria, umberele, trecutul, scrisul-amintire. În plus, în acest roman apare mai mult silueta tatălui, și el un mare dispărut, un om care probabil l-a marcat enorm pe micul Patrick, nu prin fapte sau prezență, ci tocmai prin absența alimentată de multe povești stranii despre el: mici afaceri necurate, trafic, cârdășia cu persoane dubioase, joburi mizere, amante, călătorii.

Nici mama, actriță, mai mult plecată prin toate părțile lumii, nu este decât o mare absentă. E normal cumva ca scriitorul de mai târziu să prefere fantomele, umbrele, personajele pe care mai mult le ghicești celor despre care știi prea multe. E o continuă căutare a unui trecut personal, dar și a unuia istoric, dar nu din acelea despre care citești prin cărțile de istorie. Pe Modiano îl interesează mai degrabă marginalii decât marile figuri. Când scrie despre Ocupație îl fac curios destinele unor foști nobili ruinați de datorii sau care s-au dat cu dușmanul și au fost prin lagăre, așa cum este un personaj din acest roman, Philippe de Bellune, care se metamorfozează în mai multe personaje de-a lungul romanului, nicidecum cel al marilor învingători. Pentru Modiano viața este mai mult ceea ce nu se vede, ceea ce nu se știe. Nu îi pasă ce fac oamenii când îi vede toată lumea, ci ce fac când nu-i vede nimeni.

Dacă la început mă „panicasem” crezând că voi citi un thriller sau un roman polițist, mi-am dat seama repede că nu e cazul, am în față tot un claisc Modiano pe care îl știu de multe romane încoace. El ne introduce în inima misterului, ne prezintă câteva fapte, ne face curioși, apoi brusc mută aria de interes spre alte personaje, spre alte fire narative și creează un roman în care miza este mai degrabă recuperarea unui trecut incert din amintirea copilului care a fost Modiano decât aflarea mai multor detalii despre aceste două personaje misterioase. Bineînțeles că misterioase vor tot rămâne fiindcă pe Modiano prea puțin îl interesează exact de ce anume s-au sinucis, ci mai mult ce au făcut înainte, dar cum nici asta nu ne arată în mod direct, ci ne lasă pe noi să aflăm sau mai degrabă să bănuim, își mută privirea asupra unor personaje din gașca lor: doi bărbați și două femei, cărora li se mai alătură din timp în timp alte persoane mai puțin importante.

Prin ochii lor vedem orașul, Malul Stâng, braseriile, cafenelele, tuneluri, case care acum nu mai există, vedem cum se petrecea pe vremuri, aflăm ce haine purtau atât doamnele cât și bărbații, aflăm ce filme vedea autorul, de exemplu Adieu Philippine sau Lola (pe care le-am salvat și vreau să le văd, fiindcă am încredere în gusturile lui cinematografice și pe de altă parte sunt convins că ceva din atmosfera cărților sale sau măcar unele locuri le voi vedea acolo) sau cum trecea timpul: domol.

Modiano trece de la un eveniment la altul, acum suntem în tinerețea lui, imediat după ne aflăm 20 de ani mai târziu și tot așa. Nu este nici omodiano.jpg acțiune continuă, ci mai mult amintirile unui om care povestește cuiva ceva, fără să țină cont de acuratețe cât mai degrabă de cum transmite și ce transmite. Pe el îl interesează mai degrabă personajele și în funcție de unde și cum își amintește că le-a întâlnit acolo își plasează acțiunea și așa și scrie. Nu știm exact cine este naratorul, dar în unele locuri știm sigur (cât de sigur se poate ști ceva într-o ficțiune) că este chiar Modiano.

Dar nu este nimic deranjant, și dacă accepți contractul autorului cu tine, ca cititor, atunci ești câștigat. E clar că, dacă vrei acțiune și întâmplări extraordinare, Modiano nu este omul tău, însă dacă ești pasionat de mistere, de peisaje dispărute, de povești neterminate, de personaje insolite atunci cu siguranță ai nimerit bine în opera lui Modiano.

Undeva, în spatele meu, un tonomat difuza canțonete italienești. Un miros de pneuri arse plutea în aer. O fată mergea spre mine pe sub frunzișurile copacilor de pe bulevardul Jourdan. Bretonul ei blond, pomeții proeminenți și rochia verde erau singurele note de prospețime în acest început al după-amiezii de august. La ce bun să te străduiești să rezolvi mistere insolubile și să urmărești fantome, când viața era acolo, sub soare, în toată simplitatea ei? (p.101)

În plus, am aflat un cuvânt foarte fain: brocanteur (persoană care face comerț cu lucruri de ocazie). Nu mai știu exact a câta carte de Modiano citită de mine este , dar am mai spus-o și o repet: pe mine autorul m-a câștigat și o să continui să îl citesc. Nu pot să nu remarc nici faptul că traducătorul, poetul Constantin Abăluță – traducătorul mai multor romane de Modiano – a făcut  treabă bună. Ar mai fi multe de scris, dar mai bine citiți cartea.

Autor: Patrick Modiano
Titlu: Flori de ruină
Traducere de: Constantin Abăluță
Editura: ART
An apariție: 2015
Număr pagini: 184
Preț estimativ: 24.4 lei

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.