Omul pernă, la Teatrul Act

12241616_1234518746573896_7535629666063428552_nSingura datorie a unui scriitor e să scrie povești. Și singura datorie a unui cititor e să nu le pună în practică, am putea spune, după ce-am văzut joi la Teatrul Art piesa Omul pernă, scrisă de Martin McDonagh și regizată de .

Într-un sistem totalitar nenumit – a cărui identitate o putem ghici, totuși, din culoarea roșie proiectată pe-un perete aproape tot timpul, ca o stemă – Katurian (Ionuț Grama) este adus la poliție și urmează a fi interogat din cauza poveștilor pe care le scrie. Tupolski () și Ariel () sunt cei doi polițiști care trebuie să obțină de la el mărturisirea uciderii a trei copii în modalități asemănătoare celor din istorisirile sale. Ca-n orice poveste cu mărturisiri, este adus fratele scriitorului, Michal (), care e prezentat ca un tânăr cu un handicap mintal, ușor de speriat și, de ce nu, de convins să declare lucruri neadevărate. Aceeași sală e cameră de interogatorii, sală de așteptare și club de povești, când cei doi frați istorisesc din cele 400 de scrieri ale lui Katurian.

omul perna_3Ideea de nedreptăți pe care sistemele totalitare le practică e abandonată treptat și, spre final, chiar răsturnată; are, în schimb, scopul de a crea în public tensiunea și frustrările pe care cei doi investigatori le-au adunat în cercetarea morții a doi copii, la care se adaugă dispariția unei fetițe mute. Tupolski și Ariel vorbesc despre polițiști buni și răi, fără a se face neapărat înțeleși atunci – Ariel e cel agresiv, însă e polițistul bun, pentru că „luptă pentru o cauză” și e foarte afectat de existența unor indivizi care pot face rău copiilor. Katurian alternează între aroganță și cooperare, fiind nervos pe inspectori, apoi pe faptul că e găsit vinovat pentru ceva ce nu făcuse și, mai important, că fratele lui a fost supus unui interogatoriu nu tocmai legal. Michal e cel mai cinstit și privește lucrurile cu o înfricoșătoare seninătate, reproducând adeseori mintal poveștile care-i plac. Scenele dintre polițiști și acuzat se schimbă pe scene frățești, lungi și confuze – nu prin vorbe, ci prin stări, căci nu scapi de tensiune, dar nici n-ai cum s-o consumi în timp ce bărbații stau de vorbă.

Piesa e prezentată ca o comedie neagră. Eu o văd ca pe-o dramă. Drama unui om care își exprimă toate furiile din copilărie în scris. Sau a altuia, care imită ceea ce fratele lui îi povestește, crezând în statutul de „bine” al vorbelor. Sau a altora, obosiți de toate relele din jurul lor pe care ei trebuie să le ancheteze fără tresăriri. e cel care oprește problemele înainte ca acestea să se fi întâmplat, printr-un joc ciudat pe axa timpului. Michal îl admiră pe dar se regăsește în purcelușul verde (Doamne, lasă-mă să fiu diferit!) și în fetița mută, dispărută în urmă cu trei zile. Povestea e, din mai multe puncte de vedere, despre povara de a fi model pentru alții și despre grija pe care trebuie s-o ai când creezi.

omul perna_2Trei panouri delimitează scena, ca ferestre imaginate, însă ele nu produc neapărat un efect artistic. Luminile, în schimb, devin verzi sau albe sau galbene și pun în evidență un personaj sau altul ori o trăire, iar muzica păstrează până la final starea tensionată – pe care o simți din prima scenă, în întâmpinarea spectatorilor, cu un om fără față, legat de-un scaun electric, care își mișcă nervos degetele. Nu poți pierde din vedere sentimentul de plin – personajele se folosesc de toată scena, de toate intrările și de mobila veche, metalică și distantă. Actorii joacă bine, puțin prea bine – uneori se vede efortul de a intra în pielea personajelor, iar ticurile sunt ușor forțate. De altfel, piesa de două ore are câteva scene ce nu aduc prea mult ideii de bază – din partea mea, e o combinație dintre povestea autorului și a imitației (reușită, apăsătoare și vie) și încercarea de poveste a comportamentului autorităților din sistemele totalitare (fragmentată, incompletă și cu răsturnări de situație prea puțin dezvoltate).

Piesa este, peste toate, pentru cei care creează și cei care se lasă vrăjiți, pentru frați mai mari și mai mici și pentru toți cei care știu că binele și răul sunt întotdeauna relative. Aș numi-o o piesă sentimentală, cu gândul la exprimarea reușită a trăirilor și, cred eu, mai important, la transmiterea stărilor asupra spectatorilor – ieși de acolo vrăjit, fericit și, totuși, teribil de trist, mulțumit că lucruri bune încă se întâmplă.

Titlu: Omul pernă
Autor: Martin McDonagh
Regia:
Scenografia: MARIA NICOLA
Distribuția: IONUȚ GRAMA, , , ,
Durată: 2 h
Un proiect realizat de Fundația Calea Victoriei, conceput de Roxana Crișan și finanțat de ArCuB prin programul cultural “Esti Bucuresti” 2015

Foto: Fundația Calea Victoriei (afiș), Cosmin Băraru (foto1), Maria Nicola (foto2)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andra Pavel
Editor SB

Urmează un Master la Facultatea de Științe Politice, SNSPA București. Scriitor de ocazie și cititor de profesie, vede în orice critică un pas spre mai bine. Andra preferă să se implice în mai puține lucruri, dar cărora să se dedice. Îi plac lucrurile făcute bine sau făcute cu suflet, ca muzica sau fotografia.

Număr articole publicate : 93