Irlanda şi limitele paradigmei căsătoriilor gay

Gay-Marriage

Biserica nu este pregătită astăzi pentru a oficia şi mai ales oficializa astfel de căsnicii. Ar fi trebuit, însă, să fie pregătită până acum să accepte măcar că există şi şi că ei nu sunt anormali, ci încă nu au trecut la următorul stadiu al sexualităţii. Biserica încă nu înţelege asta, deşi este doar o chestiune ce ţine de decenţa unui sistem dinamic, menit să asigure cât de cât o orânduială şi stabilitate emoţională în rândul maselor.

Când am citit duminică dimineaţă că irlandezii au optat PENTRU căsătoriile între persoane de acelaşi sex, am ştiut instantaneu că voi trata şi acest subiect. Mai ştiam, însă, şi că trebuie să scriu… cu mănuşi. Deşi homosexualitatea în România a ieşit relativ recent din sfera subiectelor tabu, rămâne, fără doar şi poate, o temă sensibilă. Indiferent cine şi cum ar scrie despre alianţele , ori despre orice alt tip de fapte ale homosexualilor, riscă să atragă critici sau chiar să fie ostracizat de o tabără sau alta.

Pe cât de simplu pare că este să-ţi dai cu părerea pe reţelele de socializare, că doar pe tarlaua ta de Facebook îţi permiţi orice, pe atât de complicat, dar mai ales anevoios este să expui puncte de vedere susţinute cu argumente, care să sublinieze ambele laturi ale problemei, fără a emite neapărat judecăţi de valoare. Şi pentru ca analiza să fie completă şi complexă, decent ar fi să ai şi capacitatea de a scormoni şi după niscaiva soluţii (şi spun mai multe pentru că omenirea nu a ajuns încă în punctul în care toţi indivizii se ghidează după aceeaşi logică). Nu aş vrea să menajez pe nimeni, dar nu sunt demnă nici să îi judec pe cei care sunt altfel decât mine. Cu toate astea, nu aş vrea nici să îi nedreptăţesc pe cei care nu îi tolerează. Toţi deţinem adevărul, fiecare avem adevărul nostru, care este, pe bună dreptate… adevărat! Problema apare în momentul în care cineva, sau mai mulţi au deja certitudinea că deţin unicul şi absolutul adevăr şi ajung chiar să ducă războaie pentru a-l impune.

Desigur, homosexualitatea rămâne deocamdată o problemă pentru care nici măcar Dumnzeu nu are o rezolvare. Şi pentru că am început cu El, continui cu abordarea religioasă (şi extremă, de altfel). În şi morala creştine, Biserica respinge cu vehemenţă aceste înclinaţii. Căsătoria unui gay nici măcar nu intră în discuţii. Mai mult, preoţii se luptă iniţial cu toate armele din dotare (cruce, patrafir, apă sfinţită, busuioc etc) şi cu toate tainele Bisericii Ortodoxe (spovedanie, împărtăşanie, masluri şi altele) pentru a le schimba orientarea celor doi… pierduţi cu duhul. În foarte puţinele cazuri fericite, măcar unul dintre membrii perechii de homosexuali îşi schimbă orientarea. În cazuri… mai puţin fericite, cei doi îşi duc la împlinire relaţia, fără consimţământul Bisericii. Iar în situaţii cu adevărat nefericite, unii preoţi consideră că orientarea către persoane de acelaşi sex e lucrare a diavolului, care trebuie eliminat fără întârziere. Şi-atunci apelează la exorcizare (cazul „Tanacu” este, cu siguranţă, doar unul dintre multe altele, nemediatizate). În accepţiunea Bisericii Creştine (valabil, deci, şi la catolici), căsătoria este o taină, de aceea familia este sfântă. De ce este o taină? (una dintre cele 7) Pentru că, spun clericii, în momentul în care preotul îi cunună pe cei doi, se pogoară duhul sfânt. Ori duhul sfânt nu se pogoară (mai spune Biserica) decât acolo unde căsătoria se înfăptuieşte între o femeie şi un bărbat, a căror iubire va rodi (cei doi vor da naştere unor ). Ori între persoane de acelaşi sex nu există (încă) procreare. Perspectiva ortodoxă, rămâne, cum precizam la început, extremă. Habotnică. Iar asta, pe fondul inflexibilităţii Bisericii.

Perspectiva religiilor orientale, mai bine spus a cultelor, este uşor diferită. Asiaticii admit reîncarnarea (budiştii, confucianiştii, daoiştii etc.). Iar pentru ei, viaţa pe pământ înseamnă întrupări repetate, în care trebuie, pe de o parte, să retrăim experienţe din care să ne luăm în cele din urmă lecţiile pe care nu le-am învăţat în vieţile anterioare, iar pe de altă parte, să contribuim cumva la experienţele de viaţă ale altora. Cu toate astea, nici aceste culte, unele chiar foarte conservatoare, de altfel, (vezi religiile în India) nu admit căsătoria între persoane de acelaşi sex.

În schimb, ezoteriştii şi persoanele spirituale, dar nu religioase, au opinii moderate cu privire la orice. În cazul lor, realitatea se poate defini (sau mai degrabă explica) prin vectori-cheie, precum trup, suflet şi spirit, adică învelişurile şi miezul omului. Om care este creaţie a Universului (Inteligenţa Supremă), iar viaţa pe Pământ este doar o etapă din alte câteva, până ce omul se va întoarce la Sursa de energie din care s-a… rupt. Fără a intra în detalii, potrivit lor, homosexualitatea este doar un stadiu al spiritului întrupat. O etapă, e drept, neactualizată din punct de vedere sexual. Asta deşi, în majoritatea cazurilor, persoana respectivă, care se află la un stadiu sexual rudimentar, are celelalte capacităţi poate chiar mai dezvoltate decât cele ale unui om căruia îi plac persoanele de sex opus şi sunt adevăraţi profesionişti în domeniile în care activează. Ba mai mult, unii chiar scriu istorie (vezi Leonardo da Vinci, Oscar Wilde sau, cel mai recent exemplu, premierul liberal luxemburghez Xavier Bettel care s-a căsătorit cu partenerul său belgian, Gauthier Destenay, devenind astfel primul lider din Uniunea Europeană care se căsătorește cu un partener de același sex)!

Odată acceptată o opinie sau alta cu privire la raporturile homosexuale, apar noi semne de întrebare în rândul societăţii. Iar ei, homosexualii, încep să pretindă drepturi egale cu cele ale cuplurilor heterosexuale. Un parteneriat civil nu ar dăuna cu nimic nimănui, nici măcar o civilă. Una religioasă, în schimb, deocamdată nu e posibilă, aşa cum deja am menţionat, pe fondul limitelor actuale ale Bisericilor şi inflexibilităţii clericale. Poate că nici Biserica nu este pregătită astăzi pentru a oficia şi mai ales oficializa astfel de căsnicii. Ar fi trebuit, însă, să fie pregătită până acum să accepte măcar că există şi gay şi că ei nu sunt anormali, ci încă nu au trecut la următorul stadiu al sexualităţii. Biserica încă nu înţelege asta, deşi este doar o chestiune ce tine de decenţa unui sistem dinamic, menit să asigure cât de cât o orânduială şi stabilitate emoţională în rândul maselor.

Însă poate cea mai sensibilă premisă de la care pleacă toţi cei care militează împotriva homosexualilor este posibilitatea ca un gay să adopte . Să ne dăm cu părerea e tare uşor, spuneam şi mai înainte, dar pentru a înţelege drama acestor oameni avem nevoie de puţină înţelepciune şi măcar un gram de smerenie. Dacă ar fi să ne luăm după confucianiştii sau după ezoteriştii despre care menţionam anterior, şi noi am fost cândva gay, sau vom fi mai devreme sau mai târziu, tocmai pentru a-i înţelege pe cei pe care unii îi blamează astăzi. Aşa că, pentru a scoate puţin articolul din nota încordată, dar şi pentru a ne amuza puţin, îndrăznesc să vă sugerez să îi înţelegeţi acum, dacă nu vreţi să renaşteţi în postura unor homosexuali arătaţi, pe nedrept, cu degetul de unele fiinţe incapabile să accepte diversitatea, în multele ei forme 🙂

Revenind la copii adoptaţi de cuplurile gay… Dacă privim din punctul de vedere al normalităţii (care iarăşi, şi aceasta este dată de forţa numărului, deci de majoritate), societatea admite că familia înseamnă mamă şi tată, din a căror iubire se nasc copii. Familia, un şablon social, de altfel, ca multe altele (mersul la şcoală, căsătoria, statutul de angajat ş.a.) este, potrivit creştinismului, sfântă. Ia naştere din iubire, sub taina cununiei, cu binecuvântarea duhului sfânt. Ori, dacă firescul presupune ca un copil să fie crescut de ambii părinţi, pentru a beneficia atât de pattern-ul feminin cât şi de cel masculin, atunci adopţia în cazul homosexualilor este de la sine înţeles că nu se poate justifica. Pentru unii, acesta este un silogislm. Pentru alţii, doar un sofism. Oricum ar fi, la mijloc sunt copii, care reprezintă viitorul (vai, ce clişeu adevărat!), iar când discutăm despre copii trebuie să lăsăm egoismul acasă şi să alegem variantele optime. Nu ştiu dacă e bine ca un copil să fie crescut de un cuplu gay, nu ştiu nici dacă este rău. Ştiu doar că, inevitabil se va întâmpla şi asta, chiar dacă omenirea este sau nu pregătită să înţeleagă sau dacă societatea dispune de resursele necesare pentru a integra astfel de copii, care, fie că ne convine sau nu să o spunem, se vor trezi cumva nepregătiţi în mijlocul altor copii crescuţi în familiile tradiţionale şi vor veni la pachet cu instincte diferite. Însă, cred că atâta vreme cât raportul familie tradiţională – familie gay păstrează un echilibru, atunci putem spera de la generaţiile viitoare că vor mai naşte copii pe cale naturală. Pentru alternative, prefer să îi las pe savanţi să găsească soluţii.

sursa foto: aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Absolventă a facultăţii de Comunicare şi Relaţii publice (SNSPA) şi a Facultăţii de Ştiinţe Politice (UCDC), a terminat un Master (neinspirat) în Resurse Umane (ASE) este editor de ştiri şi realizator TV. Îi plac romanele victoriene şi marea, iarna.

Număr articole publicate : 18