Inteviu cu Paul McAuley

Paul J. McAuley este un scriitor britanic de literatură s.f. care a fost tradus de curând la editura cu romanul Războiul liniștit, prima parte dintr-o serie de patru romane (de fapt șase romane, așa cum am aflat recent de la autor, ultimele două fiind în pregătire). Paul Mcauley a fost recent în România, la FILB, și ne-a oferit un . Ne-a încântat prezența și spiritul lui serios și ludic în același timp. Un scriitor care-și ia în serios scrisul și care a renunțat chiar la cariera lui pentru asta, pentru că găsește în scris cel mai confortabil loc. De asemenea, el este și un cititor neînfricat al literaturii s.f., care a crezut în lumile posibile încă de când era copil și locuitor al unui oraș mic.

SemneBune: Ai mai fost vreodată în Romania? Cum ți se pare ? Ai găsit ceva interesant pe aici?

Paul McAuley: Nu, este pentru prima dată. Sunt abia de o zi aici și am încercat să mă plimb puțin prin apropiere. Am încercat să mă orientez ca să-mi fac o idee asupra geografiei orașului. Întotdeauna am considerat că a te plimba prin împrejurimile orașului este cea mai bună cale de a afla câte ceva despre el; am auzit despre alegerile recente și sunt foarte entuziasmat de rezultate. Se pare că e un început destul de bun pentru politica României.

SB: Cum reușești să combini profesia ta cu literatura s.f.? Există vreun secret?

P: Secretul constă în faptul că am renunțat la profesia mea de profesor universitar. Am fost profesor universitar de biologie la Universitatea St. Andrew. Am renunțat la jobul meu destul de recent și acum sunt scriitor full-time. Secretul este același pentru toți scriitorii: să-ți găsești timpul pentru scris. Aveam un job destul de solicitant, dar de îndată ce mi-am dat demisia mi-am dat seama că dacă scrii în fiecare zi încet-încet se acumulează material.

SB: Așadar ai un program după care lucrezi?

P: Acum încerc să-mi fac un fel de program. Tot ce fac acum este să scriu la un nivel puțin mai înalt, dar nu poți trage de tine prea tare. Fiecare scriitor își are locul său și dacă vrei mai mult de la tine atunci începi să clachezi și începi să fii repetitiv și plictisitor și începi să faci lucruri pe care n-ar trebui să le faci. Trucul constă în a scrie în fiecare zi.

SB: Ce-ți aducea mai multe satisfacții: munca ta sau scrisul?

P: Îmi plac amândouă. Amândouă sunt creative, dar când eram profesor, cu cât înaintai în rang, cu atât aveai mai multe responsabilități administrative și nu-mi plăcea asta. Motivul pentru care am renunțat este acela că scrisul e mult mai distractiv. E cea mai bună formă de a înainta.

SB: Cum ai început să scrii literatură s.f.?

P: Am început ca cititor. Când eram copil citeam mereu multe serii de cărţi, apoi am descoperit bibliotecile şi nu ştiu de ce am fost atras de literatura s.f., dar am citit toate cărţile de s.f. pe care le-am putut găsi la secţiunea pentru copii. Nu era la fel ca astăzi când avem un domeniu vast la secțiunea de literatură pentru copii, așa că am epuizat foarte repede acele cărți și curând am început să citesc la secțiunea pentru adulți, înainte de a fi pregătit pentru ea, dar librarul îmi devenise prieten și am fost norocos că-mi dădea cărțile, sute de cărți pe care le puteam citi. De ce s.f.?

Cred că unul din motive ar fi faptul că locuiam într-un oraș mic. Asta se întâmpla prin anii ’60 când nu exista genul de conectivitate pe care-l avem acum și deci orizonturile într-un oraș mic erau practic orizonturile pe care le puteai vedea împrejur și mereu am crezut că exista ceva mai mult în lume. Încă de mic eram foarte curios în legătură cu restul lumii iar literatura s.f. a găsit mereu modalități de a evada din lume, oamenii se găsesc în niște situații din niște lumi bizare iar eu eram amator de astfel de lucruri. Am început ca cititor și citeam genul acesta de cărți pe la aproximativ 14-15 ani când tot atunci am început să scriu niște povești teribile, teribile și chiar am terminat un roman și am fost atât de fericit încât am fugit pe străzi tocmai din camera mea.

SB: Ai autori preferați ai acestui gen care poate te-au inspirat de-a lungul anilor?

new_worlds.192P: Pe atunci a fost ceva care se numește Noul Val în science fiction, un grup de scriitori grupați în jurul revistei New Worlds, coordonat de Michael Moorcock. Ei au încercat să aducă ceva nou în literatura science fiction. Autori precum: Michael Moorcock, M. John Harisson, Roger Zelazny. Acel gen de autori au combinat elemente clasice ale s.f.-ului care au pus bazele acestui gen, cum ar fi: extratereștrii, nave cosmice, sau elemente care nu sunt neaparat din spațiul cosmic, dar cu mai multă sensibilitate literară. Au încercat să împrumute din genul pulp science fiction. A fost exact genul de lucru spre care mă îndreptam când eram tânăr. Alt scriitor ar fi Ursula K. Le Guin. Ca să fiu sincer, nu erau multe scriitoare pe atunci, dar era romanul celebru The Female Man de Joanna Russ și de asemenea o altă carte întitulată  Picnic on Paradise, de aceeași autoare, despre o femeie barbară care, din motive ciudate, este catapultată în viitor într-un grup de turiști. Așadar, mi s-au părut interesante toate acestea.

Acum e un număr îngrozitor de mare de scriitori cu adevărat buni. Îmi vine destul de greu să vorbesc despre autorii contemporani, dar sunt foarte interesat de începătorii în literatura s.f.. Sunt mulți scriitori acum care nu sunt neaparat cunoscuți ca fiind scriitori de s.f. și care nu sunt publicați ca scriitori de s.f., dar care scriu cam aceleași lucruri de care eram atras când eram copil și citeam în biblioteca mea mică din orașul meu mic. De pildă, scriitori precum: David Mitchell, China Tom Miéville și alții asemenea.

SB: Este literatura o modalitate de a te detașa de lume?

P: Cu siguranță acum caut ceva care să-mi spună ceva nou, care mă poate pune în locul cuiva diferit și care spune pur și simplu ceva nou despre ceva familiar. Așadar, orice carte care poate face asta este bună.

SB: Cum ai găsit subiectul cărții Războiul liniștit?

P: Din prezent și toată literatura s.f. se inspiră din prezent și este o extrapolare și o amplificare a ceea ce o să se întâmple. Subiectele nu sunt neaparat foarte cunoscute, dar unul dintre avantajele pe care le avem astăzi este conectivitatea: Twitter și alte locuri de pe Internet, câteva canale de știință foarte bune, unde poți găsi tot felul de subiecte interesante și toate lucrurile insignifiante care se întâmplă acum și cum o idee proaspătă pe care o are un om de știință poate ajunge la oameni imediat și cum ar putea acea idee să schimbe oamenii, să schimbe lumea. Acum 20 de ani, telefoanele mobile erau niște lucruri bizare care te speriau. În anii ’80 telefoanele erau ca niște cărămizi dispuse cu antene mari în exterior, iar acum telefoanele sunt mai mult de atât, au capacitatea de a conecta pe toată lumea. Azi dimineață stăteam pe Twitter și vedeam oameni protestând în New York. Am văzut oameni trimițându-și unii altora imagini de pe stradă.

De asemenea, e absolut fantastic cum, acum, oamenii mă pot urmări fără ca eu să-i cunosc, dar e un pic cam înspăimântător și cam bizar de asemenea. Ai prieteni pe Facebook pe care nu-i vei putea întâlni niciodată. Pe Facebook poți să arăți mai deștept decât ești. Acum 20-30 de ani era un lucru pe care oamenii nu și-l puteau imagina. Nu e musai să se întâmple așa, dar s.f.-ul creează un viitor care pare pertinent pentru prezent, așadar creezi ceva pornind de la prezent extrapolându-l. Este mediul de astăzi, care există în timp ce prezentul merge mai departe, dar e OK. Așadar, s.f.-ul e un tip de literatură foarte straniu, scrii despre lucruri care nu sunt adevărate, dar care ar putea fi verosimile.

SB: Ai o viziune pesimistă sau optimistă asupra viitorului? Dar despre Războiul liniștit?

P: Cred că Războiul liniștit a fost destul de optimist. Oamenii trăiau în spațiu, pe planete îndepărtate: Pluto și Saturn, de asemenea pe Lună. Au ridicat orașe care sunt destul de pașnice, nimeni nu este flămând, sunt cooperativi, vreau să spun că locuiesc în medii extreme și trebuie să supraviețuiască pentru că au resurse sărace și sunt nevoiți să coopereze altfel toată treaba s-ar prăbuși. E un sistem care impune ca oamenii să coopereze. În acest sens, e un fel de utopie.

bookpic-5-razboiul-linistit-96444

M-ai întrebat cum preocuparea mea pentru știință pledează pentru ficțiunea mea. Cred că într-un anumit sens o face, pentru că în comunitatea științifică e una pe care o împarți cu ceilalți, desigur nu într-un sens comercial, dar în sistemul universităților. Vreau să spun că împărtășești rezultate cu alți colegi, acești colegi sunt din alte țări, cooperezi cu ei, te duci în călătorii de cercetare în alte țări și lucrezi în laboratoarele altor oameni. Recompensele pentru oamenii de știință nu sunt neaparat bănești și în orice caz nu atât de bine plătite, sunt premii în schimb, dar foarte puțini oameni le câștigă. Recompensa e mai mult decât un lucru care-ți dă statut. În cartea mea, Războiul liniștit, am încercat să mă folosesc de aceste idei. Acolo e un mediu foarte ostil iar oamenii trebuie să se unească, altfel îi pot pune pe toți ceilalți în pericol.

SB: Am citit cartea într-o cheie diferită. Mă gândeam la ecocritică și dacă încerci prin cartea ta să aduci o critică la adresa greșelilor umanității din zilele noastre, un fel de semnal de alarmă pentru tânăra generație în special.

P: Cu siguranță este, am luat ca background, pe lângă altele, încălzirea globală care e dusă la extrem și lucruri foarte rele se petrec. Este o viziune pesimistă din acel punct de vedere și oamenii care încep să repare lucrurile din generație în generație devin foarte conservatori, devine un fel de religie pentru ei și totul devine foarte imuabil și se tem de schimbare, pentru că au văzut ce face schimbarea, schimbarea e un lucru rău. Nu cred cu adevărat că așa se va întâmpla. Este interesant că în prezent Mișcarea Ecologică(Green Movement) e o mașinărie de făcut bani, dar cu siguranță toată lumea a conștientizat că schimbarea climatică e un lucru care chiar se petrece. Va fi foarte dificil de oprit. Cu siguranță avem proiecte mari care sunt conduse de guverne și de companii care încearcă să facă proiecte inginerești. Asta nu e neaparat o idee bună poate pentru că se pot face lucruri riscând cu propriul mediu înconjurător  și nu-l poți recupera dacă modifici unele lucruri. În Războiul liniștit aceste experimente poate n-au funcționat așa de bine, mă gândeam de asemenea că Mișcarea Ecologică (Green Movement) a fost o mișcare de tipul „Grassroots”.

Asta s-a întâmplat prin anii 70, când nu era guvernul care să-și facă griji de așa ceva, nici ecologiștii, nici companiile. Era un grup restrâns de oameni care spuneau că ar trebuie să salvăm pădurea tropicală și că ar trebui să facem aia sau ailalta, au avut mici succeese și acum guvernele și companiile sunt cele care fac astfel de lucruri, iar asta e o schimbare majoră. În Războiul liniștit toate companiile și guvernele se unesc ca să repare clima, dar făcând aceasta repară și societatea în același timp și s-au înfricoșat pentru că Revoluția Industrială dăduse deja un semnal de alarmă și s-au speriat făcând acel lucru, așa că a devenit un fel de religie pentru ei. Credem că Mișcarea Ecologică (Green Movement) este un lucru bun, dar a fost corupt de corporații și guverne.

SB: Cum arată o zi din viața lui Paul Mcauley?

P: Aici în Romania e o zi bizară. Așa cum am spus, obișnuiesc să scriu zilnic. Mă duc la biroul meu și scriu atâta timp cât am nevoie să scriu și apoi fac altceva, cum ar fi să mă plimb prin Londra. Sunt multe locuri interesante unde te poți duce, o grămadă de istorie, locuri bizare. Odată am încercat să parcurg tot orașul într-o singură zi. Plimbarea ajută mereu când ai o dificultate legată de scris.

SB: Cărui tip de cititori te adresezi?

P: Sper că multor tipuri de cititori. Nu știu. Cartea este cea care se scrie așa cum vrea să fie scrisă. Nu controlez lucrurile. În mod particular, în Războiul liniștit acțiunea are loc în locuri actuale din Sistemul Solar. Am fost foarte entuziasmat de fotografiile luate de roboți în acele locuri ca să pot avea detalii de prim-plan ale acestor locuri din Univers. Așadar, motivul pentru care sunt așa multe detalii științifice în cartea mea este acela că am fost interesat de cum ar arăta astfel de locuri. Pentru că acestea sunt locuri reale, am încercat să-mi fac o idee despre ele.

Singura diferență este aceea că, în cartea mea pun niște oameni să măsoare astfel de locuri, și întrebarea din carte este aceea că dacă ai locui în astfel de locuri ciudate cum ai putea trăi, ce fel de loc ai crea, ce tip de tehnologie, pentru că evident nu există aer, este foarte rece, așa că trebuie să construiești totul, așadar ce fel de loc ar putea fi? Și apoi cum ar putea faptul de a locui acolo să schimbe oamenii? E destul de multă știință acolo, dar asta se întâmplă pentru că sunt locuri diferite. Imaginează-ți că locuiești într-un submarin. Trebuie să știi cum funcționează acest submarin. Poate că e prea multă știință, nu știu ce să zic, dar asta e ceea ce am intenționat. Am fost foarte entuziasmat în timp ce scriam cartea.

SB: Cum a fost receptată cartea în țara ta?

P: Destul de bine, cred. Este una dintre cărțile mele care a primit multă atenție. De fapt în U.K. nu a câștigat multe premii, dar a fost nominalizată pentru câteva. Este interesant cum, acum sunt unii autori care scriu despre aceleași tipuri de medii, Luna, Pluto, Saturn și altele. Kim Stanley Robinson este un scriitor american de literatură science fiction. A scris o trilogie despre Marte (Red Mars, Green Mars și Blue Mars). El a încercat să facă din planeta Marte un loc real. Dar eu am fost unul dintre primii scriitori care au încercat să facă asta. Sunt bucuros că am fost tradus în română.

SB: Ai vreun mesaj pentru cititorii tăi români?

P: Sper că unui număr suficient de cititori să le placă această carte și s-o cumpere iar editurile să dorească să publice a doua parte. Sunt patru cărție în această serie. Această poveste are patru cărți, dar de fapt mai sunt încă două care vor apărea pe viitor. Continuarea relatează ce se întâmplă după război. Sper că sunt destui oameni care simt că romanul le transmite ceva, la fel cum am simțit când eram un copil care citea cărți s.f. Atâta timp cât simți că vei câștiga ceva înapoi dintr-o carte, înseamnă că acea carte funcționează, e bună. Eu scriu cartea, dar răspunsurile cititorului sunt importante și nu pot controla acest fapt. Nu sunt un fel de geniu nebun care pune cuvinte într-un anume fel ca să manipuleze cititorul, scriitori nu sunt așa. Ei scriu o carte și speră că oamenii vor răspunde acelei cărți în feluri diferite și asta e bine. Pentru că după ce am finalizat cartea este responsabilitatea cititorului, într-un fel, să facă cartea să funcționeze. Întotdeauna mi-a plăcut să citesc în feluri diferite.

Aici aveți și varianta în engleză:

SemneBune: Have you ever been before in Romania? How do you find our country? Do you find anything interesting here?

P: No, it is my first time. I’ve only been here a day and I tried a little walking around. I just tried to find my bearings to get an idea of what the geography of the city is. I always find that walking around in the city is the best way to learn about it; I heard of the recent election and I got very excited about the results. It seems like it’s slightly a new start for the Romanian’s politics.

SB: How do you combine your profession and writing science fiction? Is there any secret?

P: The secret is I gave up being a university lecturer. I used to be a university lecturer in botany at University of St. Andrew. I actually gave up the job quite a while ago, so I am a full-time writer now. The secret is the same for all writers: to find the time to write. I had quite a demanding job, but as soon as I quit it I realized that, if you write everyday, it’s slowly building up.

SB: So you have a writing schedule?

P: Now I try to stick to a kind of schedule. All I’m doing now it’s writing at a slightly higher but you can’t push yourself too fast. Every writer has his own place and if you try to push yourself too hard then you start to falter and you get repetitive and boring and you find yourself doing something you shouldn’t be doing. The trick is to keep writing every day.

SB: What was more rewarding: your scientific work or your writing?

P: I like both. Both they are creative, but when I was a lecturer the higher you go up in University the more administrative work you have to do and I didn’t like that. The reason I gave up is that I find more fun in writing. That’s the best way to go.

SB: How did you start writing science fiction literature?

P: I started as a reader. When I was a kid I was always reading some packs of series and then I found libraries and I don’t know why I was attracted by science fiction literature, but I read all the s.f. books I could find in the children section. It wasn’t the huge range that we have now at the children section, so very quickly I exhausted those and soon I was reading at the adult section before I shouldn’t been able to, but I had a friend in the librarian and I was lucky he would gave the books, hundreds of books that I could read. Why science fiction? I think one of the reasons is because I was living in a small town. This was back in ’60 when it wasn’t the kind of connectivity that we have now so your horizons in a small town were the basically the horizons we could see around and I always thought that it was something more to the world than that. By early age I was very curious about the rest of the world and science fiction always found ways to escape and people find themselves in situations in some strange worlds and I was fond of that kind of things. I began as a reader and I was reading that stuff at about the age of 14-15 and I started to write some terrible, terrible stories and I actually finished a novel and I was so happy that I run to the streets from my chamber.

SB: Do you have any favorite authors of this genre who maybe inspired you over the years?

P: Well, then there was something called the New Wave in science fiction, a group of writers centered around a magazine called New Worlds edited by Michael Moorcock. They tried to do something new in science fiction. There were authors like Michael Moorcock, M. John Harisson, Roger Zelazny. That kind of writers combined the building blocks of s.f. which are aliens, spaceships, not necessary any of the outer space with more literary sensibility. So they tried to get it a way from the pulp science fiction genre. It was the kind of thing that I was bounding to when I was young. Other writer was Ursula K. Le Guin. They weren’t many women writers to be honest, but Joanna Russ’s famous novel The Female Man and also another book called Picnic on Paradise about a barbarian woman who is for strange reasons being catapulted into the future and finds herself in a group of tourists across the world. So I found all of these interesting.

Now, there are an awful lot of really good writers around. It’s pretty difficult to me to tell about contemporary authors, but I’m also very interested in starters at the edge of science fiction. There is a lot of writers now who are not necessarily known for being science fiction writers who aren’t published as science fiction writers but who write the same kind of things that I was responding to as a kid in my small library in my small town. You know writers like David Mitchell, China Tom Miéville and others as well.

SB: Is literature a way of detaching yourself from world?

P: Certainly now I’m looking for something that tells me something new, that puts me in the head of somebody different and simply just says something new about something familiar as well. So any kind of book that does that is good.

SB: How have you found out your subject in The Quiet War?

P: From the present really and all science fiction comes from the present day world and it’s an extrapolation and a magnification of what’s going on. The subjects are not necessarily well-known, but one of the advantages now is connectivity: twitter and there are some other places on the Internet, some great science channels, where you can find all sort of interesting things and all the little things happening now and how an early idea the scientist have can reach to the people immediately and how would that change people, and how would that change the world. 20 years ago, cell phones were strange, funky things. In ’80 cells phones were like bricks with big aerial sticking out and now the phones are so much more, they can connect everybody with everybody else. This morning I was sitting on Twitter and I saw people protesting in New York. I have seen people sending to each other images from the street. And also it’s fantastic how now people can fallow me without knowing them, but a little bit scarier and odd as well. You have friends on Facebook you can never meet. On Facebook you can look a bit smarter. 20 or 30 years it was a thing that people couldn’t picture it. It’s not necessary getting it right, but it’s creating a future that seems right to the present, so you creating something from the present extrapolating it. It’s the medium of today as the present moves on, but that’s OK. So s.f. is a very strange literature and you are writing about things that are not true, but it could be true.

SB: Do you have a pessimistic or an optimistic view of the future? What about The Quiet War?

P: I think The Quiet War was fairly optimistic. People were living in space, on distant planets: Pluto and Saturn, on the Moon also. They founded cities which are fairly peaceful, nobody is hungry, they are cooperative, I mean they lives in extreme environments and they have to survive because they have poor resources and they have to cooperative because the whole thing would fall apart. It’s a system that rewards people who cooperate. So in that sense it’s kind of a utopia.

And you’ve asked me how my science pleads towards my fiction. I think in some sense that’s where it does, because the scientific community it’s one which you share, of course not in a commercial sense, but in universities’ system. I mean you share results with other colleagues, and these colleagues are from different countries, you cooperate, go on research trips to other countries working in other people’s laboratories. The rewards for scientists aren’t especially financial in most part and not that well paid, there are prizes, but very few people win them. The reward is much more like a status thing. In my book, The Quiet War, I tried to use those ideas. It’s a very hostile environment and people have to put it together otherwise they can put everybody to risk.

SB: I actually read the book in a different key. I was thinking about eco-criticism and if you are trying to criticize the faults of humanity nowadays, a warning sign for young generation especially.

P: Certainly is, some of the background is that I took global warming to extreme and very bad things happen. It is pessimistic from that point of view and people who take over fixing things from generations to generations become very conservative, become like a religion to them and everything becomes very fix and they fear change, because they’ve seen what change does, change is bad. I don’t necessarily believe that’s going to happen. It’s interesting that in present days it’s money making in the Green Movement but certainly now everybody realize climate changing is a thing that’s happening. It’s going to be very difficult to stop. We certainly have these big projects being performed by governments and by companies trying to do some engineering projects. That’s not necessarily a good idea perhaps because you’ll doing things risking with your own environment and you can’t take it back if you change things. In The Quiet War those experiments maybe they didn’t work so well and I was also thinking the Green Movement was a Grassroots movement. This is going back to the ’70, when it wasn’t the government who worried about the planet, nor the ecologists, nor the companies. It was a few groups of people who were saying that we should save the rainforest and we should do that or this and they had small successes and now the government and companies are doing things and that’s a big shift. But people don’t fully understand the consequences of using some bad gases. In The Quiet War all the companies and governments are unified in order to fix the climate, but doing this also fix society in a way, and got scarred because the Industrial Revolution once started a global warming and they got scarred of doing that so it becomes sort of a religion to them. We see Green Movement as being good but it’s being stolen by corporations and governments.

SB: How is a day in the life of Paul Mcauley?

P: Here in Romania is an odd day. As I said I use to write everyday. I go in my office and write as long as I need to write and then do something else, like walking in London. There are lots of interesting places to go, lots of history, odd places. I once tried to walk the whole city in one day. Walking always helps when you’ve got a problem of writing.

SB: To which of kind of readers do you addresses for?

P: I hope lots of readers. I don’t know. It’s the book which is being written the way it wants to be written. I’m not controlling things. Particularly, in the Quiet War the action takes place in actual places in the Solar System. I was very excited by all the photographs coming back from robots in order to have close-ups of these actual places from the Universe. So, the reason why is so much science in my book is because I was interested in how those actual places would look like. Because those are real places, I wanted to try to get an idea of these real places. The only difference is that in my book I’m putting people to give a scale, and the question in the book is if you live in these strange places how can you live, what kind of place do you create, what kind of technology, because obviously there is no air, it’s very cold, so you need to make everything yourself so what kind of place would that be? And then how would living there change people. So, it’s quite a lot science, but that’s because there are different places. Imagine if you live in a submarine. You need to know how this submarine works. Maybe there’s too much science, I don’t know, but that’s what I wanted. I was very excited while writing the book.

SB: How was the book received in your country?

P: Quite well, I think. It’s one of my books that got lot of attention. Actually in U.K it didn’t win many prizes, but was nominated for some. It’s interesting that now there are other writers who write about the same kind of environments, the Moon, Pluto and Saturn and so on. Kim Stanley Robinson it’s an American science fiction writer. He wrote a trilogy of books about Mars (Red Mars, Green Mars, and Blue Mars). He tried to make Mars a real place. But I was one of the first writers who tried to make that. And I’m glad I was translated into Romanian.

SB: Do you have a message for your Romanian readers?

P: I hope enough people will like this book and buy it and publishers will be able to bring out the second book. There are actually four books in this series. This story has four books, but there are actually another two which go further in the future. The sequel tells what happens after the war. I hope that there are a lot of people who feel the book says something to them, the way I felt when I was a kid reading s.f. books. As long as you feel you gain something back from the book and that means the book it’s working, because I write the book, but it’s reader’s responses important and I’m not in control of that. I’m not sort of a mad genius who puts word in a way to manipulate the reader, writers are not like that. They are writing a book and they hope people would respond to that in different ways and that’s fine. Because after I finished the book it’s reader’s responsibility in a way to make the book work. I always liked reading in different ways.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Elena Donea
Editor SB

Studentă la Facultatea de Litere din București. Îi plac poezia, teoria literaturii, literatura comparată, pisicologia și este un fel de flâneuse pe străzile Bucureștiului și prin cărți.

Număr articole publicate : 32