Imuabil și nomad. Interviu cu Andrei Dósa

Andrei Dósa s-a născut în 1985 la Braşov. A absolvit cursurile masterului de Inovare Culturală din cadrul Facultăţii de Litere Braşov. A debutat în cu volumul Când va veni ceea ce este desăvârşit (Tracus Arte, 2011). Au urmat volumele American Experience (, 2013) şi Nada (, 2015).

andrei dosa_foto

SemneBune: În seria de interviuri pe care mi-am propus să o realizez, pe tema „nomadismului”, cartea ta, „American Experience”, se numără printre primele, care mi-au atras atenția. Ea este permanent străbătută de o dorință care își ia drept obiect întoarcerea și pare să reutilizeze o temă veche și oarecum epuizată, cea a călătoriei. Care ar fi după tine apropierile, dar și deosebirile dintre această temă și ideea de nomadism? Poate fi una substituită prin cealaltă? Ce s-ar pierde și ce s-ar câștiga?

Andrei Dósa: Dacă îți dai seama că ai ajuns unde nu trebuie sau că locul pe care l-ai ales drept țintă a călătoriei tale nu e cel mai plăcut din lume, atunci îți vine să pleci. Nomadul pleacă atunci când vrea, teoretic nu-l poate ține legat niciun contract, dar dacă își dorește să aibă acces la anumite zone geografice, are nevoie de contract, are nevoie de viză. Muncitorul sezonier e departe de a se simți liber, dar anticipează cu un fior diminuarea volumului de muncă, momentele moarte de la sfârșitul sezonului. Libertatea lui este facilitată de mai mulți factori, mai ales de cel economic. E libertatea impusă de convențiile unui program, în cazul de față al programului work and travel. Cred că nomadismul ar putea fi practicat de un personaj cum este cel din American Experience doar începând cu momentul reîntoarcerii într-un spațiu geografic familiar, unde banii câștigați în afară i-ar putea oferi poziția de nomad privilegiat, scutit de probleme. Ar fi un stil de viață experimental, pe undeva nesincer, dar interesant. Poate că dorința de întoarcere din carte e atât de puternică tocmai pentru că personajul proiectează asupra întoarcerii his wildest dreams. E ca o reclamă proastă la KFC: visul american are gust mai bun aici, în România. Dar e doar o iluzie.

SB: De-a lungul lecturii mi-am dat seama că foarte rar este abandonat acest vis al întoarcerii acasă. Poate, doar în episodul cu frizeria. Scenă însoțită de o strălucire oarecum stranie, inexplicabilă, pentru că îți creează un sentiment total diferite de restul poemelor. De fapt, textul nici nu pare un ; ci, mai degrabă, un fragment desprins dintr-un roman. Este vorba acolo de o lume într-o altă lume? De o fugă? Devine în acel punct personajul-călător, un nomad adevărat?

AD: Nu e o fugă, e mai degrabă anticiparea momentului în care va fi liber să plece. Da, măcar pentru câteva clipe, devine un nomad. Parcă îl și vezi, pe marginea unei autostrăzi ce se pierde la orizont, făcând autostopul. Fără niciun bagaj.

SB: Cuvintele „casa”, „acasă” apar frecvent sau, cel puțin, atunci când apar, se impun cititorului, fiind aruncate în și din text cu „violență”. Ele sunt adesea însoțite și de imaginea tatălui. Scopul folosirii acestei imagini în text pare a fi cu totul altul față de cel al imaginii prietenilor absenți, al nostalgiei. Este ea o simplă trimtere la o altă carte sau o încercare de a deschide poemul spre altceva, tema călătoriei asociată temei eternei reîntoarceri, imposibilitatea întoarcerii din pricina confuziei lumilor din care pleci și a celor în care ajungi? Fiindcă: „nu mai știi sigur/ dacă acum pleci de la tatăl tău/ sau acum te întorci la el”.

AD: În confuzia asta a lumilor, tatăl este singurul reper care nu se schimbă. El e singurul care ar putea să-ți spună ce să faci. Indiferent dacă direcția deplasării te îndepărtează sau te apropie de el, cel puțin există o traiectorie. Pe care nici nu ți-o poți reprezenta altfel decât prin raportarea la acest punct fix. Și asta înseamnă că nu ești rătăcit în mod iremediabil. Vezi Steaua Polară și știi la ce folosește în larg, dar deocamdată ai prea puțină experiență, ești speriat de tangajul valurilor. Plus că, în timpul furtunii, e posibil să pierzi din vedere cu totul acest punct, iar acest lucru te poate neliniști și încânta în același timp.

SB: Și acum, în completarea întrebării de mai sus: putem vorbi de nomadism atâta timp cât acest dor al întoarcerii acasă persistă și este mai puternic decât nevoia de a călători ori poate visul întoarcerii și imposibilitatea realizării lui sunt condițiile oricărui nomadism?

AD: Cred că artiștii sunt mereu tentați să devină nomazi, dorul de ducă și dorul de un spațiu ideal, care să devină acasă, e mereu prezent și ne jucăm fascinați cu aceste sentimente, uneori ne lăsăm purtați de ele, ca un copil care se joacă cu bricheta, doar pentru că îi plac scânteile.

SB: Crezi într-un nomadism „static”, al „nemișcării”, realizat în absența călătoriei?

AD: Da, toți oamenii practică sportul visării cu ochii deschiși, pentru unii e o experiență mai intensă decât pentru alții, unii ating lumi evanescente și trec mai departe fără să facă din explorarea lor un scop, alții le explorează până la saturație, dar oricât ar dura etapa explorării, până la urmă mergem mai departe, nu suntem făcuți ca, cel puțin mental, sufletesc, să rămânem într-un singur loc.

SB: Nu de puține ori faci distincția între cei plecați de-acasă pentru a-și câștiga existența și turiștii cu bani, care călătoresc de plăcere, plictis și pentru petrecerea timpului liber. Care din cele două categorii este mai apropiată de ideea de nomadism?

AD: Turiștii sunt niște nomazi fake, ei nu vor trăi niciodată, cred, toate dimensiunile călătoriei, adică pot trăi transformarea pe care o aduce călătoria doar până la un anumit nivel. Cel care călătorește de plăcere e văduvit pe undeva de anumite implicații existențiale pe care doar cel care călătorește de nevoie sau împins de un puternic imbold interior le poate experimenta. Banii sunt un mecanism de protecție care te ferește de neplăcerile călătoriei. Iar, o călătorie lipsită de neplăceri este o călătorie făcută doar pe jumătate.

SB: „dacă în mașini se va întâmpla să fie și cunoscuți, dacă se va întâmpla să mă vadă, n-o să mă recunoască. sunt un turist european”. De ce dorința de a fi confundat cu un turist? Are legătură cu felul cum este privită „munca” în societatea contemporană? Adică, mă refer la faptul că e rușinos și ești privit cu dispreț, marginalizat chiar, dacă nu lucrezi, dacă nu ai un venit lunar, care să-ți asigure existența; în schimb, „a munci” în afara granițelor devine la fel de umilitor. Cu ce schimbă nomadismul felul nostru de a ne raporta și înțelege „munca”?

AD: Cât am stat acolo, am ajuns să-i invidiez pe turiștii pe care-i deserveam, pentru că, cel puțin în acel moment, ei aveau mai multă libertate decât mine, cel care trebuia să stea închis într-o bucătărie toată vara. Pentru mine, accentul nu a căzut pe aspectul umilitor al muncii, cât mai degrabă pe cel de constrângere. Iar turistul, chiar dacă nu se bucura de o libertate absolută, mi se părea înconjurat de aura unui statut superior.

Posibilitatea de a munci în afara țării este văzută în general ca o oportunitate de a face mai mulți bani într-un timp mai scurt. Iar, asta conduce uneori la acceptarea unor situații umilitoare, tocmai pentru că ești conștient de faptul că beneficiile sunt mai ușor de obținut astfel. Dar e tricky, pentru că durata de viață a beneficiilor poate să fie mai mică decât cea a umilințelor. Câteodată, ajungi să-ți forțezi limitele pentru câțiva bani în plus și uneori e greu să-ți dai seama când prețul plătit devine prea mare.

SB: De ce un în final, de ce ai ales această structură? A călători prin literatură poate fi considerat o formă de nomadism? Este acest poem un exemplu de nomadism?

AD: Da, e ca și cum ți-ai însuși pe parcurs frânturi din anumite produse culturale mai mult sau mai puțin definitorii pentru un spațiu. Sunt fragmente disparate care te ajută să înțelegi ce cred oamenii despre spațiul pe care îl traversezi. Și, dacă nu poți să îți procuri aceste informații care să-ți ofere o imagine asupra lumii de la oamenii reali, pentru că nu există conectare sau pentru că nu ai timp, ești nevoit să te folosești de tot felul de cârje. Luând naștere în capul unui turist oarecare, probabil că acest ar fi luat o altă formă: anumite fraze dintr-un ghid al New York-ului, decupate la repezeală, alunecând una într-alta fără prea mult sens.

SB: „sunt 45 de poduri care leagă new york-ul de restul lumii. și nicio ieșire.” Atingerea utopiei oprește, blochează nomadismul?

AD: După atingerea utopiei, nomadismul devine nomadism în jurul cozii.

SB: „to jfk please” Este nevoi să plecăm să fugim din deja atinsă și la care am visat atât, pentru a redeveni nomazi? Întoarcerea ar însemna atunci o revenire la nomadism? Iar, dorința de a reveni acasă este de fapt o dorință mai mult sau mai puțin conștientă de a fi nomad, iar și iar?

AD: Da, cred că e foarte greu să fii nomad într-o țară întemeiată pe principiul venim pe tărâmul libertății și încercăm să rămânem aici cu orice preț. Poate că doar în acel interval dintre momentul când lași în urmă vechile angajamente și constrângeri și momentul când ești confruntat cu noile obligații, ești cu adevărat nomad.

Pot să spun că am fost nomad în timpul zborului transatlantic.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Iulia Militaru
colaborator SB

Iulia Militaru, autoarea volumelor: „Marea Pipeadă” (2010, premiile „Galei Tinerilor Scriitori”: „Tânărul poet al anului 2010” şi „Tânărul scriitor al anului 2010”), „Metaforic şi metonimic: o tipologie a poeziei” (2011) și „dramadoll” (2012, împreună cu Anca Bucur, poezie, şi Cristina Budar, grafică). Câteva din poemele sale vizuale sunt prezente/expuse în: MAINTENANT, A Journal of Contemporary Dada Writing and Art (#9), precum și la „1st International Literary Fair of Mato Grosso (2015)”, Brazilia.

Număr articole publicate : 6