Folclor românesc. Popular, poporan, literar?

Ei bine, da! Literatura orală încă ne este utilă, deşi o precede pe cea scrisă. De ce? Pentru că dezlegarea unor enigme folclorice conduce spre înţelegerea aprofundată a literaturii. Mai ales a literaturii poporane româneşti. Şi acum: poc! Altă nebuloasă, pe care B. P. Hasdeu o devoalează astfel: cultura poporană este cultura creată de popor pentru popor, din necesitate, supunându-se normelor esteticii civilizaţiei tradiţionale româneşti. Cultura poporană este diferită de cultura populară, cea din urmă având statutul de cea mai plăcută de către popor, cea mai faimoasă creaţie poporană a vremii. Ulterior, în uz, a fost adoptat neologismul francez populaire. Derivat al lui peuple, care înseamnă popor, popular capătă aceleași conotaţii cu poporan.

Costum_popular

Cert este că limbajul oral al literaturii poporane conservă arhaisme şi scoate în evidenţă regionalisme. În consecinţă, pentru o persoană modernă, care nu are imprimate la nivel mental simbolurile tradiţionale, este dificilă accesarea codului folcloric de comunicare. Dar o dată stăpânite, acestea te proiectează într-o călătorie fascinantă printre rosturile rânduielii Bunilor noştri.

Pe această cale sunt înţelese mesajele de pe un costum de căluşar sau de pe un costum tradiţional de mireasă, ale unei oraţii de nuntă, ale strigăturilor de joc, ale cântecului de seceriş sau ale unei mulţămite a colacului. Sunt pricepute simbolurile de pe ceramica de Cucuteni sau de Horezu ori acelea încrustate pe un stâlp funerar, pe un căuş de baut apă sau pe poarta casei. Este descifrată sacralitatea busuiocului, a bradului, a usturoiului, a albinei, a viderei, a oii, a ursului sau a lupului. Sunt cunoscute povaţa basmelor, explicațiile legendelor, morala baladelor, oful doinelor, facerile de dragoste, rostul şezătorilor, tâlcul ghicitorilor şi înţelepciunea proverbelor – exemplele putând continua la nesfârşit.

Dar ce-i folclorul, până la urmă? Termenul de folclor provine din limba engleză, folklore însemnând ştiinţa/înţelepciunea poporului (the lore of the people). Folclorul desemnează totalitatea manifestărilor artistice literare, muzicale, kinetice şi comportamentale (dans şi forme de teatru popular) ale culturii tradiţionale spirituale. Cuprinde fenomene transmisibile din generaţie în generaţie prin viu grai şi prin practici rituale. Aceste expresii artistice se alătură corpusului de cunoştiinţe şi modului de gândire pentru a defini cultura poporană/ţărănească.

Folclorul reprezintă un mare capitol al culturii poporane spirituale/ imateriale şi este dependent de contextul socio-cultural. Spre exemplu: textul poetic al colindelor. Acesta este însoţit de melodie şi dublat de gesturi rituale. Obiceiul Colindatului este performat de Ceata de Feciori (formă de organizare ierarhică arhaică iniţiatică) de Crăciun sau de Anul Nou (sărbători celebrate la dată fixă, de către etnicii români) şi implică întreaga comunitate (colindători şi gazde). Are o structura de desfăşurare standard (arhetipală) şi necesita o recuzită rituală (vestimentaţie, traista pentru colaci, bici, buhai, clopoţei). Deci, textul folcloric este dependent de contextul perfomativ, adică al zicerii.

Există două categorii de folclor : ritual şi neritual (M. Pop şi P. Ruxandroiu). Poezia de ritual şi ceremonial este subdivizată în poezia obiceiurilor calendaristice (textele colindelor, ale cântecelor de stea, formele de teatru popular, textele incantațiilor de ploaie și ale cântecelor de seceriș) şi poezia riturilor de trecere (textele ursite noului născut, textele orațiilor de nuntă, textele bocetelor, textele Cântecului Zorilor și ale Cântecului bradului). Liantul dintre acestea şi categoriile epicului şi ale liricului îl reprezintă textele folclorice de tranziţie: poezia colindelor religioase, descântecele, proverbele şi ghicitorile. Textele folclorice nonrituale sunt: epice (basmul, legenda, snoava, balada) şi lirice (cântecul de leagăn, doina, cântecele de joc, strigăturile și blestemele).

Cântecul de leagăn conservă urme ale unor vechi structuri rituale, ghicitorile îşi au originea în limbajul secret al riturilor de iniţiere, basmul educă aspiraţia copiilor către un ideal, legenda reprezintă o cale de cunoaştere, balada are drept scop formarea morală, proverbele expun înţelepciunea neamului. Însă cel mai important rol în spiritualitatea românească îl joacă mitul, sursă a faptelor de folclor. Mitul povesteşte o istorie sacră, petrecută într-un timp fabulos, al începuturilor (M. Eliade). Este o poveste a unei faceri depline, graţie unor personaje supranaturale exemplare (zei şi eroi). Limbajul mitic utilizează . Miturile sunt dezvăluite profanilor prin rituri de iniţiere şi sunt reactualizate prin acte rituale calendaristice și ale vieţii de familie. Cunoaşterea dobândita este ezoterică, fiind însoţită de o putere magică şi nu satisface curiozităţi ştiinţifice sau de ordin public. Trăind mitul se accesează un timp fast şi infinit. Mitul este o realitate, o codificare a religiei primitive, ce relevă sensul riturilor (B. Malinovski).

Folclorul evoluează în paralel cu literatura cultă/academică, afectându-și reciproc dinamica printr-un permanent schimb de valori. Este fundamental pentru începuturile poeziei moderne şi pentru ideologia generaţiei de la 1848. Un necunoscător al folclorului este șchiop pe calea descifrării depline a scrierilor lui Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ioan Slavici, Ioan Luca Caragiale, Anton Pann, Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu, , , Liviu Rebreanu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade etc. De aceea, identitatea culturală a unui om contemporan este incompletă fără cunoașterea spirtualității poporane.

Sursa foto, aci.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Anamaria Stănescu
Invitat permanent

Urmează un doctorat în Etnologie. Absolventă a Facultăţii de Litere, cu dublă specializare: limba şi literatura română - etnologie şi folclor, promoţia 2008 şi a Masterului de Antropologie Culturală, Etnologie şi Folclor. Este pasionată de fotografie, prog rock şi realizează accesorii handmade.

Număr articole publicate : 18