Dosar de scriitor – George Arion II

Întotdeauna m-am întrebat dacă există elemente premergătoare carierei literare a unui anumit scriitor, care să indice sau măcar să facă aluzie la tipul de text, genul literar sau temele adoptate de scriitorul respectiv la apogeul succesului său. Dacă, într-o măsură oricât de mică, adevărata vocație iese la iveală printre rândurile scrise cu mare dedicație într-un cu totul alt domeniu decât cel pe care scriitorul îl va îmbrățișa, cu succes, la momentul atingerii maturității sale auctoriale. Dacă toți factorii care converg pentru a da naștere unei opere prin care scriitorul poate fi identificat cu ușurință și căreia scriitorul își dedică restul vieții sale literare, pot fi „ghiciți” încă de la începuturile sale în acest domeniu. În cazul lui , această întrebare primește un răspuns surprinzător: da… și nu, ceea ce îndeamnă la o cercetare avidă a aspectelor datorită cărora acest răspuns este posibil.

GeorgeArionVorbeam în articolul precedent despre metamorfoza literară pe care pare s-o fi parcurs cândva la începutul anilor `80. Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română din București în 1970, Arion a arătat încă din facultate o afinitate deosebită pentru poezie, și nu pentru orice gen de poezie, ci pentru opera complexă și restrânsă a marelui scriitor și traducător Alexandru A. Philippide, fiu al lingvistului și filologului Alexandru Philippide, membru al Academiei Române și teoretician al limbii și literaturii române. George Arion a mers, conform propriilor sale afirmații, împotriva curentului aflat la modă în acei ani, de slăvire a tinerilor poeți efervescenți, iar răspunsul la motivul pentru care a făcut acest demers și l-a dat tot singur, mulți ani mai târziu, în „Cuvânt lămuritor” la ediția a II-a din 2001 a eseului său, „ sau drama unicității”:

„De ce m-am oprit, la douăzeci și patru de ani, asupra unui poet care n-avea nimic spectaculos, în aparență, pentru un tânăr? De ce n-am fost mai atras de unul dintre scriitorii despre care nu era zi în care să nu se scrie sau să se pomenească măcar un amănunt în presă, la radio sau la televiziune, oricum arătau ele pe vremea aceea?

La aceste întrebări am răspuns, de-a lungul anilor, în fel și chip. Însă de-abia după decembrie 1989 am putut să răspund cu sinceritate. M-am folosit de poezia, în general de creația lui Philippide, ca de un nobil pretext pentru a-mi desluși, în primul rând mie, fără nici o pretenție că ar interesa și pe alții, relația tensionată care există, în general, între individ și societate, și, în special, între un individ și o societate bolnavă cum era cea în care trăiam.”

Cum spuneam și în primul articol al acestui , George Arion și-a încercat mâna cu diferite tipuri de texte, de abordări, de idei, înainte de a-și concentra atenția asupra prozei polițiste. Teza sa de licență despre reprezintă incursiunea sa pe tărâmul criticii literare, despre care actualul președinte al Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, a avut o părere favorabilă („George Arion a făcut din drama lui Al. Philippide o dramă personală.”), determinând chiar publicarea acestei teze în volum, în 1981, la Editura Eminescu. Deși subiectul acestui eseu îl reprezintă un poet și opera sa deloc stufoasă, dar cu atât mai prețioasă și calitativă, probabil că nu ar trebui să vină deloc ca o mirare faptul că alegerea lui Al. Philippide îl arată pe George Arion ca un critic literar și, ulterior, ca un autor interesat preponderent de locul pe care îl ocupa în societatea acelor vremuri un individ solitar, creator de texte ce păreau să se desprindă voit de corpul majorității textelor „la modă” în acei ani. Sub masca acestui demers, George Arion și-a arătat încă de pe atunci veleitățile de investigator, de observator direct implicat, dornic să sondeze impenetrabilul și să scoată la iveală nestemata brută din adâncuri. Ceea ce, în cazul eseului despre Alexandru Philippide, i-a reușit de minune.

Traversarea_GeorgeArionDiscutând în continuare despre începuturile sale ca scriitor, se poate spune că George Arion a „mușcat” mai întâi din poezie, cu volumul „Copiii lăsați singuri”, apărut în 1979 la Editura Scrisul Românesc, testându-i aroma pe vârful peniței, înainte de a descoperi o altă cale mult mai promițătoare, o evadare și mai deplină din chingile cenzurii și normele literare din acel moment. Cu toate acestea, deși statistic vorbind poezia lui George Arion pare scrisă ca pășind pe gheață subțire, fără tomuri întregi care să-i garanteze perenitatea, în volumul „Traversarea”, apărut în 1997 la Editura Fundației „Premiile Flacăra” (prin urmare, la mulți ani de la debutul poetic din 1979), se poate distinge cu claritate o sensibilitate contrastantă cu statutul de autor de proză polițistă: cititorii se simt copleșiți de frumusețea, măreția și veșnicia naturii, de percepția ființei în contexte fabuloase (de cele mai multe ori, tablouri fantastice subacvatice), de forța apei care pare să domine pământul. Ceea ce indică, în primul rând, plurivalența și complexitatea scriitorului George Arion, precum și ideea că trecerea sa de la poezie la critică literară, la proză detectivistă, iarăși la poezie, și iarăși la proză detectivistă, este cu atât mai deosebită cu cât este mai rar întâlnită. O realizare deloc banală, tangoul pe care George Arion l-a dansat cu cariera sa literară merită ovații la scenă deschisă, fiind cu atât mai spectaculos cu cât tipurile de texte abordate sunt mai diverse.

Prin urmare, faptul că Arion a abordat și textul dramatic ar trebui să nu mai surprindă pe nimeni, dată fiind personalitatea sa literară cameleonică, însă un murmur de uimire inițială tot își croiește încet drum printre cititorii săi. Autor al nu mai puțin de cinci lucrări dramatice (patru piese de teatru și un monolog dramatic), George Arion este de asemenea și autorul libretului primei opere polițiste din lume, intitulate „În labirint”, compuse în 1987, pe muzică semnată de Liana Alexandra. Dintre aceste titluri, cel mai cunoscute și, probabil, cel mai îndrăgite, sunt cele două tragi-comedii polițiste, „Scena crimei” (2003) și „Amintiri din livada cu meri” (2011). Spre deosebire de textele sale lirice, în piesele de teatru pe care le-a scris se poate observa înclinația lui George Arion față de studierea în amănunt a motivelor, mentalităților și reacțiilor personajelor alese cu precădere din pături sociale și domenii de activitate diferite, înclinație care apare vădit și în romanele sale polițiste.

Luând cazul piesei de teatru „Scena crimei sau Caruselul ucigașilor”, umorul și suspansul se iau de mână și se îmbină într-un mod extrem de binevenit, pentru a amuza și a păstra atenția publicului de la început și până la sfârșit, dar și pentru a trata subiecte cu substrat social sau politic foarte important și foarte dificil de abordat. Personajele sunt adunate din diverse sfere de activitate, special pentru a înfățișa diferitele niveluri sociale la care se află, însă pot fi considerate ca vârfurile unui hexagon în centrul căruia se află singurul lor punct comun: reconstituirea unei crime. Aspectul cu adevărat interesant al acestei piese este faptul că cele șase personaje sunt angrenate într-un carusel al rolurilor, în interiorul căruia există un singur ucigaș, ce rămâne totuși necunoscut. Prin urmare, caruselul trebuie să se învârtă, iar fiecare personaj ajunge să joace acest rol pe rând, prin care sunt anihilate diferențele sociale, etnice, politice, etc. dintre ele. O lucrare scrisă cu „schepsis”, „Scena crimei” delectează cititorul (sau spectatorul) cu artificiile evidente ale umorului și misterului, reușind totodată să-i atragă și să-i mențină atenția asupra unui subiect mai sensibil, și anume rolul jucat și masca purtată de fiecare om în societate.

Întrucât până în prezent nu am reușit decât să ating în treacăt marginile operei literare vaste semnate de George Arion, încercând să vă ațâț interesul și pentru scrierile sale în versuri, dramatice sau critice, aș putea spune că drumul sinuos printre cele mai importante realizări literare ale sale de abia acum începe. Prin urmare, vă aștept săptămâna viitoare cu un nou episod din acest , de data asta concentrat în jurul activității sale jurnalistice, din care, veți trage concluzia fără îndoială, că s-a ramificat apetitul său pentru scrierile crime/mystery/thriller. Care este legătura, vom descoperi împreună.

***

Sursă foto: 1 – din arhiva personală a scriitorului, 2 – din arhiva personală a autoarei acestui articol

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Loredana Malic
Colaborator SB

Atunci când coboară cu capul din nori şi nu mai visează cu ochii deschişi la happy-ever-afters, Loredana este o traducătoare înnebunită după lectura în aer liber din timpul verii, muzica orientală, fâşâitul mării în urechi şi ceaiurile cu scorţişoară băute iarna. Este ferm convinsă că, în viaţă, fericirea poate fi atinsă prin simplitate, bunătate şi iubire.

Număr articole publicate : 29