Despre neajunsul de a fi poet

poet

Dacă ești scriitor ( adică scrii romane, fiindcă asta înțeleg oamenii în general când spui „scriitor”) mai ai o oarecare prestanță, oamenii știu că e greu să scrii un roman de câteva sute de pagini, fiindcă presupune ceva muncă, ceva talent, ceva depresii, ceva lecturi și o doză de nebunie (sau narcisism), însă dacă ești , e clar, ești unul care taie vântul cu picioarele, te hrănești cu ambrozie (chiar azi am citit undeva că planta cu numele de „ambrozie” e mai degrabă dăunătoare și dătătoare de alergii) și nu ești bun de muncă. Fiindcă la asta se rezumă lumea de azi: ești sau nu ești capabil să muncești și să produci ceva. De multe ori, dacă te recomanzi drept , ți se cam diminuează șansele de angajare. Eu nu sunt neapărat , am scris și eu o carte de poeme, și chiar dacă mă simt în ființa mea, știu și să tai lemne cu toporul, să fac garduri, să strâng fân, să conduc mașina, să schimb un bec, să scriu articole aplicate sau să stau 12 ore în picioare la un job.

Însă am făcut odată imprudența de a spune acest fapt total nevinovat și adiacent în acea situație, un job interview, și viitorul meu angajator s-a schimbat brusc la față: „Am mai avut noi pe unul care era poet, nu ne-am înțeles deloc.” Vă imaginați cât de repede s-a terminat întâlnirea. Și am stat și m-am gândit: oare dacă omul respectiv nu s-a înțeles cu angajatorul din motive diverse, de ce e neapărat nevoie să nu se fi înțeles cu el tocmai pentru că era poet? Poate nu li s-au aliniat stelele sau nu era făcut pentru acel job. Nu, efectul psihologic era deja gata: ești poet, nu ești bun pentru acel job. Cu toate că ideea de poezie nu are neapărat de-a face cu cea de muncă, poți să fii poet și un bun muncitor, nu dă bine să fii poet dacă vrei să muncești.

De când am debutat nu m-am schimbat deloc. Încă sunt același om pe care îl știu cei din jurul meu, însă într-un fel sau altul unii au impresia că nu mai sunt chiar la fel: parcă se vede că sunt poet, parcă ceva e ciudat la mine, parcă îmi petrec timpul doar în alte lumi, parcă sunt mai boem, parcă mi-a crescut o stea în frunte. Și vă spun sincer că nu e așa. Mi-a căzut doar puțin părul, probabil o să chelesc, dar nici vorba de stea. Dar nu și nu, sunt altul. O parte din cunoscuți s-au simțit obligați să îmi spună că îmi vor cumpăra cartea, cu toate că nu le-am zis nimic despre așa ceva. Cei care au cumpărat-o au făcut-o fiindcă așa au vrut ei. Câțiva mi-au cerut-o și din puținul meu (dreptul de autor presupune câteva volume) le-am dat-o câtorva și le-aș fi dat-o tuturor dacă aș fi avut-o, însă nu am. Și s-au ofuscat, n-au înțeles că nu eu, ci editura a publicat cartea și ea se găsește în librării fizice sau on-line.

M-am bucurat de reacțiile pozitive și nu mi-au displăcut nici cele negative, fiindcă e normal să fie și ele. Nu am scris o capodoperă și nici nu sunt eu în măsură să spun ceva despre cum ar trebui să mă perceapă criticii. Dar fiindcă am adus vorba, e interesant volumul nu prea a avut succes la critică. Bun, poate nici eu nu m-am dat peste cap ca în povești de trei ori și nu mi-au crescut patru mâini ca lui Shiva cu care să împart volumul în stânga și în dreapta pe la toată lumea, însă ceva eforturi am făcut. E de înțeles până la urmă, anul acesta au debutat o grămadă de alți „nefericiți”, piața e plină de cărți, cât să și citești, cât să și scrii despre cărți, însă mi se pare mie că nici nu prea mai e spațiu pentru scris despre cărți. Cel puțin prin ziare.

Țin mite că acum câțiva ani buni până și ziarul Libertatea avea două pagini de cultură, unde mai apăreau vreo câtva cronici de carte, chiar și de poezie, acum nu mai au nici ziarele mari. Dar care ziare? Pe tarabe sunt mai puține cu fiecare zi. Și ce să mai zic de revistele de cultură, care și ele sunt o mână și fac și ele ce pot. Nu condamn pe nimeni, înțeleg că nu e loc pentru toți. Dar chiar am luat la puricat lista de debutanți și am căutat cronici despre fiecare în parte. Nu m-am mirat să observ că doar un insignifiant procent s-a bucurat de măcar o cronică. Cărți bune, fără doar și poate, o parte le-am și citit, dar până nici alea care ar fi debuturile anului nu sunt prea prezente. Mi se va spune că e vorba de poezie și că pentru poeți e un circuit închis. Păi da, tocmai despre acest circuit vorbeam, este atât de închis uneori încât parcă te strânge de inimă.

Debutanții au fost mereu ori super apreciați (extrem de puțin) ori cam ignorați (cam toți). Prea puțini sunt dispuși să gireze un necunoscut și pe bună dreptate, până la urmă. Eu m-am bucurat de susținere din partea unor oameni cărora le voi mulțumi mereu, dar asta după ani în care am orbecăit fără să știu unde să mă duc, cu cine să vorbesc. Credeam, în vremuri de o naivitate aproape hazlie, că e de ajuns să scrii bine și vei răzbate. Mi se pare încă aproape amuzant. Și de ce am scris oare acest articol? Nu pentru a mă plânge, fiindcă am scris și scriu dintr-o traumă și dintr-o mare bucurie de a scrie și e important pentru mine chiar doar să am cartea publicată, ci pentru că am impresia că e din ce în ce mai rău să fii poet în lumea asta. E un neajuns aproape cioranian, e aproape un stigmat. Și am vrut doar să vă spun că eu mă bucur de acest stigmat și mă bucur că am șansa ca din când în când să citesc o carte bună de poezie, de care am dat  de cele mai multe ori absolut întâmplător și care poate m-a emoționat sau care m-a făcut să umblu năuc o zi întreagă. Veți zice că sunt naiv, dar fără literatura în general chiar cred că ar fi mult mai trist.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 221