Despre Gaudeamus, piață liberă concurențială și branduri haotice

Ca în fiecare an, săptămâna trecută, de miercuri până duminică, Pavilionul Central al Complexului Expoziţional Romexpo a adunat peste 120 de mii de oameni la Târgul Internațional . Mii de cărți, zeci de edituri, lansări peste lansări și public, în valuri. Mulți autori noi și-au văzut cu ochii momentul de glorie, la 2015, în timp ce scriitori consacrați și-au consolidat poziția, cu titluri noi, promovate intens.

***

Buun, cam acesta a fost în linii mari, eveniment serios, relevant pentru zona culturală. Acum, ce am văzut eu, corporatista roasă de o săptămână de tocit coate pe birou și degete pe tastatură, 9-11 ore petrecute cu ochii în monitor, relativ ruptă de oboseală și bine înfiptă într-un alt soi de pragmatism. Citesc dimineața, seara, pe drum, în cadă, când prind, când apuc, dar mi se întâmplă să pierd contactul cu ce e nou și fierbinte pe piața de carte. Vă recunoașteți în scenariul ăsta, da? Uneori, sunteți prea obosiți să mai urmăriți ce se întâmplă; alteori, haosul acoperă informația utilă: mai un scandal, mai o bârfă, mai o controversă cu și despre ICR, lansările de carte pot fi îngrozitor de plictisitoare, oricât de mult v-ați dori să urmăriți astfel de evenimente; per total, volumul de informație devine imposibil de urmărit.

Revenind, ajung duminică la Romexpo, cu banii pregătiți și gândul că-mi petrec ore bune gură-cască, printre rafturi. Evitasem ziua de sâmbătă, știind că lansarea Solenoidului (Mircea Cărtărescu) va aduna mulțime cât Klaus Iohannis, pe vremea când electoratul nu era încă nemulțumit de discursul ardelenesc al președintelui. Aveam temele făcute de acasă (oarecum), adică aveam o rudimentară listă de titluri ochite de ceva vreme, vreo două sugestii primite, ceva idei răslețe și o nemăsurată poftă de improvizație.

Pentru simțurile mele de corporatist hârșâit în predări, proiecte, licitații, lovit coate în tramvai/metrou dimineața, rechinisme” și mojicii în jargon (vorba aia, fiecare domeniu de activitate pe limba lui piere), târgul de carte Gaudeamus 2015 a fost o plimbare cu metroul pe ruta Berceni-Pipera, la 8:30 dimineața. De data asta cu cărți, e drept. Masă compactă de oameni, la parter. Cot la cot și fund în fund. Editurile mari ocupau spații pe măsură, bannere uriașe (poate un pic exagerate pentru ce-mi închipui eu că înseamnă târgul de carte), cu trei-patru case de marcat, să nu care cumva să nu aibă ocazia vreun cititor să plece cu brațul de cărți visate, unele la prețuri grotești – dar, hei, e târg de noutăți, nu de chilipiruri, mi s-ar spune, du-te la , dacă vrei!

Nu plecați că mai am: stand Dacia (!?), cum intrai pe dreapta. Lansările de volume păreau să se boicoteze unele pe celelalte: ascultam la un moment dat, proțăpită pe culoar, cu o mutră nedumerită, între și Arthur, pe Simona Popescu vorbind atât de frumos despre volumul „Acolo unde nu mai e trotuar / Where the Sidewalk Ends”  (volum bilingv. autor: Shel Silverstein. trad. Florin Bican. Ed. ) și o scorțoasă prezentare de ebook sau audiobook (parcă? jur că nu mai înțelegeam nimic), cu texte ale scriitorilor ce reprezintă de ani de zile Editura . Haos, evenimente care practic, în contextul acela, se anulau unul pe celălalt.

Am urcat la nivelurile următoare, abandonând gândul de a mă pierde printre cărți (ei! noi cumpărăm, nu contemplăm), niveluri la care apele s-au liniștit aproape complet. Editurile universitare au clienții lor predilecți (e logic, literatura de specialitate are publicul ei) și fac act de prezență, iar editurile mici dispar în standuri cochete, drăguțe, mici, elegant-izolate (ar trebui să fac PR, la cum pot îmbrăca dezolarea în staniol). CDPL-ul avea un stand-căsuță de păpuși, bine pus la punct, dar l-am văzut pentru că știam că pe acolo trebuie să îl găsesc. Pentru ochiul nefamiliarizat, era cvasi-invizibil. Tracus Arte, la fel!

E cazul să aduc lămuriri în câteva privințe. Înțeleg niște principii elementare de piață liberă concurențială și înțeleg că cine își permite ia spațiu mai mult, are stand mai mare și vizibilitate mai bună. Ce nu am înțeles eu e de ce a fost ales Pavilionul Central dacă editurile ajung să se anihileze reciproc, iar imaginea lor să devină neclară. De exemplu, pentru și , la nivel de percepție a brandului, alăturarea aproape intimă și talmeș-balmeșul nu le-au fost de mare folos. Sunt convinsă că o bună parte a publicului nici măcar nu realiza când trecea dintr-o editură în alta. E drept, vânzări bune s-au înregistrat cu siguranță, dat fiind fluxul enorm de oameni, dar instinctul îmi spune că volumul de vânzări în patru zile nu este singura miză a editurilor. E una mare, cu siguranță, dar nu singura.

-ul a fost respirabil, în comparație. Evenimente care se suprapuneau (ceea ce e inevitabil, normal), nu se sabotau reciproc. Editurile aveau spațiu de manevră (deși, pentru niște bannere văzute anul ăsta, la Gaudeamus, poate Arena Națională ar fi o zonă bună de expoziție). Revin și la chestiunea prețului și mă opresc asupra primului exemplu care îmi vine în minte și care m-a dat pe spate. Înțeleg că Mircea Cărtărescu e cel mai bine cotat scriitor din România; probabil, dacă aș fi o editură mare, pe o piață de carte, într-un sistem capitalist, și eu aș optimiza profitul cât de mult se poate (nu mi-a trecut prin minte nimic mai corporatist decât „optimizarea”, în momentul acesta), dar m-aș gândi și la faptul că prețul de 65 de lei (sau 67, 75, 80, în funcție de distribuitor și „Black Friday”-ul distorsionat pe care-l adoptă) pe Solenoid este cel puțin restrictiv în privința clienților care îl vor cumpăra.

Mă întreb în sinea mea cât mai e o bursă de merit la Litere (pe vremea mea – na, că am ajuns să o zic și pe asta – era IMAG1647unmilionoptsute) și cum își vor cumpăra studenții volumul. Dar oare profesorii, funcționarii la stat (nu strâmbați din nas, există funcționari la stat și funcționari la stat), medicii tineri și încă vreo câteva categorii socio-profesionale, pentru care 650 de mii înseamnă o sumă relevantă, cum și-au organizat bugetul pentru Gaudeamus? Ideal ar fi să existe o ediție deluxe, cea pe care se bat colecționarii, și o ediție care economisește păduri (hârtie reciclată) și nu golește buzunare, cartea fiind totuși accesibilă pentru cititori care și-o doresc.

Nu militez pentru transformarea pieței de carte într-un soi de acțiune caritabilă și înțeleg faptul că, în esență, cartea este un produs vandabil, care trebuie tratat ca atare. Am mai discutat despre acest subiect și îmi păstrez opinia. Consider, în schimb, că e o idee bună, atât pentru binele business-ului (v-am înnebunit cu anglicismele corporatiste), cât și pentru binele clientului (cititorii), ca editurile să își calculeze cu mai multă grijă pașii. În forma lui curentă, eu nu înțeleg Gaudeamus-ul. E un târg haotic, aglomerat, care elimină bucuria inerentă a contemplării cărții, pe cea a interacțiunii cu scriitorii, fiind lipsit de facilitățile unui târg cu reduceri de preț semnificative (care ar justifica hărmălaia).

Evident, am plecat de la Gaudeamus cu un braț de cărți. Nu se putea altfel. Dar am plecat și cu senzația pe care o încerc după ce merg în piața Rahova (la Niki Scorpion), să îmi iau furtun de vânturat murăturile: Doamne, ce viermuială insuportabilă! Oare mai am portofelul?

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007) este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 164