Demonul englezesc – Alan Moore (chiar el) (2)

Am vorbit în articolul de acum două săptămâni despre multe pietre de cotitură în istorie (fie ea aievea, sau alternativă), dar trebuie musai să vorbim și despre , fiindcă dacă s-ar fi născut cu talentul lui E. L. James sau Adolf Hitler, și ar fi populat rafturi întregi cu noroiuri, dar înainte să moară ar fi scris , cred că și diavolul l-ar fi iertat.

Știu că am spus lucruri foarte dure, dar frumoase despre multe dintre scrierile lui , dar dacă mă caut bine în sufletul meu, atunci trebuie să fiu sincer și să spun că V for Vendetta este cu adevărat romanul meu preferat (dintre cele scrise de Moore).

Pentru început, să clarificăm un lucru.

Filmul și cartea. Nu. Au. Aproape. Nimic. În. Comun.

Dacă ai văzut filmul și te-a dat pe spate, asta poate însemna unul din trei lucruri.

1.Ai standarde joase. Adică, foarte joase.

2.Cartea o să te facă să te simți ca un pedofil lăsat să supravegheze de unul singur un grup de preșcolari, într-o pădure.

3.Aici nu mai știu ce am vrut să scriu, dar era tot ceva de laudă la adresa romanului. Trebuie să iau o pauză, că intru în hiperventilație.

V for Vendetta este genul de poezie pe care îmi închipui că doar un rapper ca Shakespeare ar fi scris-o, dacă ar fi trăit în secolul XX, sub opresiunea thatcherismului. Și, chiar e amuzant că spun asta, fiindcă recent am aflat că ritmul folosit de Moore pentru a-l face pe protagonistul V să se exprime este pentametrul iambic, unul foarte drag lui Shakespeare.

Despre ce e V for Vendetta ? Păi, aș putea să îți spun că filmul acoperă (doar faptic, nu și ideatic, să fim serioși) aproximativ o treime din carte, și aș putea să îți mai spun despre ce este vorba în carte, dar, vorba aia, nu cred că asta o să te lămurească.

Fiind vorba despre Alan Moore, așa cum cred că te-am obișnuit deja, știi sau bănuiești că nimic nu e ceea ce pare. Pe scurt, V for Vendetta este un roman despre anarhie și despre fascism, ca doi titani care se luptă, unul pentru trupul, iar celălalt pentru sufletul omului, în care te trezești simpatizând cu jihadistul care pune bombe peste tot, fără să știi, de fapt, cine este el cu adevărat, care sunt motivațiile sale, sau dacă busola lui morală funcționează corect. Dar asta este partea frumoasă a romanului: nu îți impune nimic, ci doar ți le așterne în față. Tu ești cel care decizi dacă ceea ce se întâmplă în roman are tangențe cu moralitatea și dreptatea.

vfor vend final

V este un tip cu nervi de oțel, care își planifică mișcările cu o precizie care dă în patologic (nu știu precis ce înseamnă asta , dar mereu sună grav și serios când zici că cineva sau ceva dă în patologic, deci, na!), și al cărui unic țel în povestea asta este să elibereze Anglia de ordinea structurilor bine închegate, și să o arunce în anarhie, dulce și liber-consimțită anarhie. Să vezi acolo tactici de gherilă, violență și calm, retorică și ironie, jocuri de cuvinte care te ung pe suflet și concluzia apoteotică la care se ajunge inevitabil !

Vizual, romanul aduce foarte mult cu filmele neo-noir, cu culorile sale spălăcite, dar cumva totuși intense, cu grafica impecabilă și atenția la detalii care le fac cinste celor mai apreciați desenatori din istorie (slăvit fie și David Lloyd, pentru că îmi închipui că nu e lucru puțin să poți desena pe măsura cuvintelor lui Alan Moore).

Limbajul lui V este ca un sonet de 300 de pagini, melodios, plin de dreptate și de furie, care te face să crezi mereu că ești, de fapt, la operă, și care se strecoară ca un boa printre celelalte personaje, pe care le strânge unele de altele, și mai devreme sau mai târziu, toate cedează sub presiunea ideilor sale, dar asta nu trebuie să te facă să crezi că el le supune. Mai bine te-ai gândi la ceea ce face el ca la un fel de … revelație forțată. Narațiunea multiplă (și împletită într-un asemenea hal că ai nevoie de notițe să ții pasul cu ea – dusă la extrem în Watchmen) explorează toate fațetele posibile ale situațiilor create și niciun personaj nu e prea nesemnificativ pentru a fi chemat pe scenă să își joace rolul cum trebuie sau pentru a avea o opinie pertinentă, iar Moore își construiește povestea cu atâta măiestrie, și o populează cu atâtea detalii (multe dintre ele doar capcane menite să distragă pe cel neatent și nedemn de la adevărata poveste, ticălosul de Alan !) încât oricine poate găsi acolo măcar un lucru care să îl apuce tare și dureros de suflet.

Obsesia joacă un rol important în V for Vendetta (și de ce nu ar juca! În fond, titlul o sugerează clar), de la titlurile fiecărui capitol, care încep cu litera V, la obsesia eroinei pentru figuri paterne (de unde ea nu avea niciuna) pe care le caută, le găsește și apoi, cu aceeași viteză, le și pierde, la determinarea lui V de a distruge tot ce înseamnă ordine și de a lăsa natura umană să hotărască soarta țării sale, până la ambițiile celor aproape douăzeci de personaje principale, fiecare luptând cu propriile arme împotriva și alături de proprii lor demoni pentru a afla ceea ce V le propune încă de la început: adevărul despre ei.

Și cam asta nu este tot, dar aș putea să o țin așa încă vreo treizeci de pagini, și atunci probabil că aș ajunge să te plictisesc.

Iată, deci, nu știu câte motive pentru care Alan Moore este cel mai tare autor de romane grafice din istorie:

1.Mereu a scris așa cum i-a plăcut. Fără compormisuri, nici măcar în fața Armageddon-ului (v-am spus eu?!). De fiecare dată când citesc versurile cântecului This Vicious Cabaret pe care Moore l-a scris pentru partea a doua a romanului V for Vendetta, mi-l imaginez pe moșul ăla trosnindu-și încheieturile în tastele mașinii de scris, cu părul lui creț zburlindu-se tot mai tare, înghesuind în poezia aceea ritmuri și idei care însumează mii de ani de istorie și scrâșnete de dinți și oceane de lacrimi.

2.Niciodată nu a scris pentru bani, și nu și-a vândut opera celui mai bun plătitor. Dovadă că a cerut ca numele lui să fie șters de pe toate perversiunile, pardon, filmele, pardon, perversiunile acelea înveșmântate în titlurile romanele lui, și nu a vrut să ia niciun cent pentru ele.

3.Când au existat diferențe creative, sau când cineva a încercat să îi spună lui cum să-și facă treaba, s-a ridicat și a plecat, lăsând buze umflate și buzunare goale (chiar și pe ale sale). It’s his way, or the bloody highway !

4.Întotdeauna s-a detașat de ideile generale, și a luat-o de unul singur prin întuneric, fără frică, plin de nervi și virtuozitate. Adevărata izbândă este a nebunilor îndrăzneți.

Așa cum am spus, aceasta nu a fost o analiza detașată și rece.

Alan Moore și-a vândut, probabil, sufletul și va trăi un miliard de ani, zdrobind pe gratis mediocrități de peste tot, fără milă sau remușcări, fiindcă din asta sunt făcute legendele adevărate.

Alan Moore este tipul care a fost underground, și vreme de peste 40 de ani a rămas underground, și a reușit să câștige de partea lui mai mulți fani decât cei mai mulți scriitori mainstream puși laolaltă.

Citește ce a scris Alan Moore, apoi caută în sufletul tău păgân, și o să vezi că am atâta dreptate câte lacrimi au curs pentru a fi spălată lumea asta de păcate.

Slăvit fie Alan Moore.

Am zis !

Sursa foto: aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cosmin Leucuța
Invitat permanent

este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Cosmin a publicat în revista EgoPHobia trei povestiri și trei nuvele. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei”, este unul din cele două cîștigătoare ale Concursului de Debut organizat de Editura Adenium în anul 2013 (secțiunea Proză). S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine semn bun.

Număr articole publicate : 20