Demonul englezesc – Alan Moore (chiar el!) (1)

Nu am mai scris nimic de ceva vreme și asta fiindcă rumegam un subiect pe care îmi doream de mult să îl abordez. Înainte de toate, să fie clar un lucru: aceasta nu va fi o analiza detașată și rece. Nu. Nu o să mă prefac că sunt capabil să iau la bani mărunți chestii care nu mai pot fi luate la bani mărunți, sau că sunt demn de a demonta lucruri indemontabile (sper că există cuvântul acesta; dacă nu … asta este, acuma există !). Pur și simplu o să îmi fac de cap, așa că enjoy !

Articolul acesta va fi un elogiu orgasmic și nerușinat, o rugăciune fierbinte, închinată zeului imaginației și al poeziei englezești moderne. Slăvit fie Alan Moore.

Dar cine este ?

Ei bine, iată-l:

alan-moore

Nu arată a mare lucru, știu, dar puțini dintre cei care s-au udat la filme ca From Hell, Constantine, Watchmen, V for Vendetta sau The Dark Knight știu că acestea se bazează pe romane grafice scrise de (evident, cu o măiestrie pe care Hollywood-ul nu mai e de mult în stare să o reproducă).

Problema este următoarea: Alan Moore nu se bălăcărește cu viermii, prin băltoacele tulburi care nu reușesc să ude nici măcar genunchiul broaștei. El este un cașalot mitic, care înoată în adâncurile la care nici lumina Raiului nu poate ajunge fără ajutorul Celui Căzut.

Alan Moore este un scriitor, și încă unul de romane grafice. Da, romanele grafice sunt cărți, fiindcă un are exact aceleași componente pe care le are și un roman obișnuit, doar că se produce mult mai greu decât unul din acesta, din motive evidente. Eu, personal, îmi închipui că e foarte greu să scrii o poveste, iar apoi să o sincronizezi perfect cu imaginile altuia (care are propria lui viziune asupra poveștii tale), astfel încât totul să arate și să sune excelent. Sunt, practic două povești create în medii diferite de oameni diferiți, care trebuie să se împletească în așa fel încât să pară că sunt produsele aceleiași minți. Și asta fără compromisuri (sau cu cât mai puține), fiindcă știm că lucrurile o iau la vale atunci când începi să faci compromisuri.

Să le luăm pe rând, și (deși nu o să mă crezi) foarte scurt, fiindcă acesta este doar un teaser (aș putea slăvi arta lui Alan Moore o săptămână, fără să mă repet de două ori).

Viitorul din Iad

From Hell e versiunea turbată a lui Moore asupra evenimentelor care înconjoară misterul crimelor din grotescul cartier londonez Whitechapel, în anul 1888, savârșite de infamul și niciodată descoperitul Jack Spintecătorul.

Versiunea lui Moore se bazează pe teoria jurnalistului englez Stephen Knight cum că Jack Cel Căruia Îi Plăcea Să Spintece era de fapt un agent al coroanei britanice (chipurile vreun francmason, mama lor de trăgători de sfori și asasini din umbră) care săvârșea crimele pentru a ascunde nașterea unui copil ilegitim, produsul nopților fierbinți dintre prințul Albert Victor, fiul reginei Victoria, și o fată oarecare, muncitoare de rând și victima relațiilor incestuoase la care o obliga propriul ei părinte. Nu intru în detalii. Citește cartea, iar dacă ai văzut filmul cu Depp … citește cartea de două ori.

Romanul a fost publicat pe bucăți între 1989 și 1996, și are în total aproape 600 de pagini, ceea ce îl face, după știința mea, cel mai gros scris vreodată.

from-hell2

Cu ilustrații mâzgălite (literalmente!) exclusiv în alb și negru (chiar și sângele este negru, și poate tocmai de aceea scenele năclăite în sânge par mai apăsătoare), într-un stil violent și agresiv, unic și inconfundabil de către Eddie Campbell, îndrumat de cuvintele maestrului, cartea este o experiență gotică atât de înfricoșătoare și de bine scrisă, încât orice teorie alternativă pălește prin comparație (ceea ce probabil s-a și întâmplat).

Romanul este structurat sub forma unui detective story, dar, în dulcele stil al lui Alan Moore, unde (las’ că vezi tu mai încolo, da-da !) nimic nu se supune regulilor obișnuite, autorul ne dezvăluie de la început identitatea făptuitorului, urmând ca tot restul poveștii să îi vedem pe ceilalți cum se chinuie să îi dea de urmă, în timp ce Moore o ia pe îndelete și explică circumstanțele (posibile și imposibile) care au dat naștere acestei istorii.

Moore și Campbell și-au făcut temele pentru această piesă de rezistență și, la finalul romanului, există un addendum de 46 de pagini, în care autorul explică care părți sunt fictive și care nu.

Dintre multitudinile de interpretări primite de acest roman, (toate foarte pertinente – misoginismul vremurilor de atunci și de acum, ura bărbaților puternici și frica de a nu pierde ceea ce cu mâini nesigure ascund de privirea femeii odinioară stăpână peste toate, corupția la cel mai înalt nivel și subjugarea claselor de jos, bătucite de mizerie și sărăcie până ajung să se confunde cu animalele), cea mai importantă este cea legată de latura istorică și sociologică a poveștii, și anume că, prin acțiunile sale, dincolo de crimele săvârșite (în fapt, simple pretexte în fața istoriei și doar vârful iceberg-ului), Jack Spintecătorul a dat naștere secolului al XX-lea, împreună cu toate atrocitățile sale, așa cum ele se desfac în fața ochilor criminalului, în viziunea de la finalul poveștii.

Noi și valorile noastre suntem copii retardați ai celor mai grotești și bine îmbrăcați gentlemeni ai secolului al XIX-lea și nicio acțiune nu rămâne cufundată pe veci în întunericul în care a fost săvârșită.

Mi se pare just, și spun: Slăvit fie Alan Moore !

Mai departe.

Quis custodiet ipsos custodes ?

Watchmen este … pur și simplu cel mai bestial (probabil că nu are termen de comparație, dar fuck it, aici vorbim de superlativul superlativului !) roman grafic pe care l-am citit vreodată (și am citit câteva) și, în același timp, unicul de felul lui (adică dintre progeniturile cu desene animate și texte prin bule albe) care apare pe prestigioasele liste create de prestigioșii critici ale celor mai bune 100 de cărți scrise în ultimii 100 de ani, sau ceva de genu

Atenție, vorbim de cărți, nu de benzi desenate. Nici măcar Maus­-ul lui Art Spiegelman nu apare pe listele acelea, dar asta este o poveste pentru alte zile ploioase.

Și Watchmen a fost serializat, datorită complexității sale (și spun ”datorită” în loc de ”din cauza” fiindcă această complexitate a lui Watchmen a dat un nou sens termenului … de complexitate, adică), și publicat în 12 numere, timp de un an de către mamutul DC Comics. Ei bine, Watchmen, a făcut istorie prin abordarea unică pe care a avut-o asupra temei supereroului, chiar într-o vreme în care Frank Miller sau George Perez făceau istorie cu Batman sau ștergerea multiversului DC. Dar astea sunt și ele povești pentru alte zile ploioase.

De fapt, încă de la început, cei de la DC Comics au fost puși în fața unei dileme groaznice: erau îngrijorați că povestea lui Moore ar fi pus capăt multor francize, cu toți eroii aceia prețioși, în care ei investiseră milioane de dolari și decenii de povești contradictorii, atârnând pe cruci și toate cele, dar în același timp povestea era atât de tare, și propunerea lui Moore de nerefuzat, încât i-au sugerat acestuia să inventeze proprii săi eroi, și să facă ce vrea cu ei.

Și, fiindcă Alan Moore e un scriitor atât de talentat încât poate să spună adevărul chiar și atunci când minte, așa a făcut.

Slăvit fie Alan Moore.

Povestea din Watchmen începe într-un 1986 alternativ, în care eroii mascați există de vreo 40 de ani și mai bine, și mulți dintre ei sunt deja la a doua sau a treia încarnare, și unul dintre ei, ultimul dintre ei, cel mai dement și mai puternic dintre ei (figurativ vorbind, dar nu chiar) este găsit mort.

Firele narative ale poveștii (vreo 5 la număr) se mișcă înainte și înapoi, împletindu-se unele cu altele, și făcând abstracție unele de altele exact atunci când trebuie, și toată chestia asta se întâmplă cu precizia unui mecanism de ceas cu multe complicații (de ceas, nu de situație) care se intersectează și se întrepătrund, fără să se împiedice una de alta măcar pentru o secundă (joc de cuvinte intenționat).

Știu că mulți (da, poate și tu ești printe ei!) spun: ”Watchmen ? Da, l-am văzut …”, dar iartă-i, Alan Moore, fiindcă nu știu ce spun.

Fiindcă trăim într-o vreme în care marile cărți devin mari abia după ce apare filmul, trebuie să abordez și latura asta. Vreme de vreo douăzeci de ani toată lumea a spus un singur lucru despre Watchmen: nu se poate filma. Și așa a fost. Vreme de douăzeci de ani unii dintre greii Hollywood-ului au încercat sau și-au închipuit că pot face ceva cu nestemata lui Moore, dar s-au dat bătuți repede. Moore râdea, directorii de studiouri își smulgeau părul din cap și Watchmen rămăsese o citadelă imposibil de corupt de lăcomia corporatistă sau de întinat de păreri superficiale și dogmatice.

Watchmen este o carte cu rădăcini filozofice adânci, rădăcini care au devenit, cu timpul, și mai adânci decât era intenționat. Câteva dintre aceste rădăcini o să le prezint mai jos, iar pentru restul … va trebui să citești romanul.

2184494-watchmen__1_pg_00

Trăsătura esențială (citată la nesfârșit) a acestui roman este complexitatea lui narativă, egalată doar de complexitatea lui structurală. Lucrurile se întâmplă cam așa: în timp ce firul narativ principal o ia înainte, alte cinci fire narative o iau înapoi și mai sunt vreo două sau trei care o iau la stânga și la dreapta.

Structural, romanul este un experiment din cap până în coadă. Primele capitole (sunt 12 la număr, nu neintenționat, că doar vorbin de oamenii ceasului) sunt câte un restart din punctul de vedere al fiecăruia dintre personajele principale și, după cum am mai spus, deși acțiunea o ia înapoi, ea pare să și înainteze. Grafica este plină de nerv, superbă și atmosferică, așa cum puține benzi desenate sunt acum, în 2015, darămite în urmă cu 30 de ani. Romanul este violent, chiar crud pe alocuri, dar nimic nu e pe gratis în paginile acelea. Fiecare picătură de sânge sau rictus de durere își cunoaște locul în această rugăciune ilustrată, și pe fiecare o plătești cu bătăile accelerate ale inimii tale. Cum spuneam, nimic nu e pe gratis. Motivul smiley-face-ului stropit de sânge a devenit un simbol contradictoriu și totuși pertinent, care descrie cu mare acuratețe lupta din adâncul omului, chiar dacă nu mulți sunt cei care îi cunosc semnificația, un fel de ”Born to kill/semnul păcii” de pe casca soldatului din Full Metal Jacket­-ul lui Kubrick. Pentru viziunea lui grafică, slăvit fie și Dave Gibbons.

Personajele (toate originale, deși nu neinspirate din altele mai obscure care deja intraseră într-o oarecare istorie) sunt categoric memorabile.

Comediantul, piesa centrală a romanului, eroul găsit mort (ulterior se dovedește că fusese ucis), care are mai multe de spus, mort fiind, decât multe alte personaje (nu ale lui Alan Moore, se înțelege) vii, un cinic în cel mai pur sens al cuvântului, pare să fie motorul ce îi împinge pe toți înspre același punct terminus la care până și ție, ca cititor, îți este frică să ajungi. Toate personajele, tinere sau bătrâne, bune sau rele, femei sau bărbați, toți se învârt în jurul său, și chiar dacă e un ucigaș cu sânge rece, un violator și, în general, un individ îndrumat de cele mai egoiste instincte (un demon care își face de cap printre cei slabi), Comediantul este sursa multora dintre cele mai profunde idei pe care romanul le așterne pe perete.

Dr. Manhattan, zeul blazat și atotputernic, cu mădularul lui albastru atârnând flasc și spân, care e în stare să dea lecții de fizică cuantică și determinism cosmic, de parcă ți-ar spune ce trebuie să cumperi de la piață, capabil să schimbe până și natura universului, dar (fir-ar el al dracului!) static ca un ciorap murdar, care atârnă peste marginea coșului de rufe, din cauză că toate acțiunile universului (deci și ale sale) au fost prestabilite, iar el este doar o păpușă care vede corzile de care este atârnat – un exemplu oribil, dar veridic și perfect credibil de comportament dumnezeiesc: total dezinteresat față de tot ce îl înconjoară, el se mulțumește să observe și să facă comentarii juste dar, în final, inutile pentru cei din jurul său. De pe chipul lui împietrit nu se pot desprinde răspunsuri care să mulțumească inima frântă a omului.

Mai sunt și alții, dar desigur, piesa de rezistență este Rorschach (pe care eu îl suspectez că este încarnarea ideatică a lui Moore în banda desenată), sociopatul paranoic, adeptul unei forme de fascism (brutal, dar măcar sincer, ce dracu’?), colcăind de idei clare (cel puțin în mintea lui) despre cum trebuie să arate libertatea și egalitatea și mai ales nenorocita aia de dreptate, precum și limitele lor, idei de care nu se leapădă nici în fața Armageddonului (cuvintele lui), un omuleț mărunt și plin de pistrui care se exprimă ciudat, dar care mereu are ultimul cuvânt de spus. Scena care îl definește cel mai bine pe Rorschach (și pretențiile romanului, de altfel) ca obiect ce nu poate fi mișcat (în opinia acestui recenzor) nici măcar de o forță ce nu poate fi oprită, este cea în care el stă în cantina închisorii, înconjurat de 200 de deținuți care vor să îl ucidă și, după ce îl nenorocește pe un negru de trei ori cât el, le strigă celorlalți fără să clipească: ”Nu cred că ați înțeles. Nu eu sunt închis aici cu voi. Voi sunteți închiși aici cu mine !

Cum spuneam, fiindcă e vorba de Alan Moore, nimic nu e așa cum ar trebui să fie. Supereroii nu sunt, de fapt supereroi, personajele principale sunt moarte de la începutul cărții, iar cei buni, sunt, de fapt cei răi, și invers, iar cea mai mare salvare vin din cea mai mare pierdere.

Povestea din Watchmen este cea a unei lumi frustrate de impotența politică, de frica de războiul atomic care escaladează cu fiecare pagină spre dezastru (un fel de Prostia omenească în varianta englezească) și de singurătate în mijlocul milioanelor de oameni singuri. Feeling-ul general este acela al unei angoase provocate de o noapte ploioasă ce nu pare să se mai termine, o noapte rece și plină de lucruri rele, dintre care speranța cu greu mai poate ridica fruntea. Iar cerul este acoperit cu nori.

watchmen-rorschach

Talentul … pardon, blestemul scriitoricesc al lui Moore este fără doar și poate diavolesc, dar încă nu este momentul să intru în detalii.

Toate bune și frumoase, dar să înaintăm. Punctul culminant al romanului este totuși cel mai important, fiindcă l-ar face pe M. Night Shyamalan să plângă de ciudă (fără spoilere de data asta !). Ce e mai interesant este faptul că, deși până în acel punct ți se dau foarte multe indicii, și nu de puține ori chiar se fac dezvăluiri în legătură forma lucrurilor ce vor urma, climaxul romanului țâșnește din întuneric, te pocnește în falcă și apoi dispare râzând, în timp ce tu îți scuipi dinții. Apoi, ți se întâmplă chestia aia ciudată cu stomacul și realizezi cu groază ce tocmai s-a întâmplat.

După părerea mea, cel mai tare sfârșit pe care l-am citit vreodată într-o bandă desenată, și categoric intră în top 5 cele mai tari finaluri … ever !

Prin palmaresul lui Alan Moore se mai găsesc titluri ca The Killing Joke, una dintre cele mai apreciate povești despre interminabila confruntare dintre Cel Mai Tare Detectiv Din Lume și Omul Care Glumește Mereu, Whatever Happened to The Man of Tomorrow, despre îndrăgitul Om de Oțel, pornograficul și genialul Lost Girls, despre aventurile sexuale adaptate la contextul lor literar (foarte grafic explorate și exploatate) ale trei eroine arhi-uber-cunoscute: Alice a lui Lewis Carroll, Dorothy din Oz, și (desigur nicio petrecere porno nu e completă fără) Wendy alde Peter Pan, The League of Extraordinary Gentlemen (da, Hollywood-ul și-a înfipt mădularul și în această bucată din spiritul lui Moore) despre o echipă de eroi și antieroi din era victoriană care străbat istoria secolului XX afectând-o cât mai mult cu putință (și finalul e complet neașteptat !), și, desigur, unul dintre cele mai tari romane grafice nescrise vreodată, Twilight of the Superheroes, care și-a găsit încarnarea vreo 7-8 ani mai târziu (involuntar și neintenționat, cică) sub penița lui Mark Waid, și stupefiantele desene în culori guașe ale lui Alex Ross.

Dar și asta este o poveste (s-au adunat deja cam multe) pentru alte zile ploioase.

To be continued.

Surse foto: aici, aiciaici si aici.

Ah, și aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cosmin Leucuța
Invitat permanent

este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Cosmin a publicat în revista EgoPHobia trei povestiri și trei nuvele. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei”, este unul din cele două cîștigătoare ale Concursului de Debut organizat de Editura Adenium în anul 2013 (secțiunea Proză). S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine semn bun.

Număr articole publicate : 20