Coada

Scrisă de , unul dintre dramaturgii-cult ai teatrului american contemporan, (în original “Line”) a fost pusă în scenă pentru prima oară în 1967, la teatrul newyorkez Café La Mama. În mod inedit, în spectacol a jucat şi autorul, care este nu numai dramaturg, ci şi actor şi regizor. Piesa a fost apoi tradusă în aproape trezeci de limbi și a ajuns să cunoască succesul în multe ţări, în special în Franţa, la Paris, unde a fost reprezentată vreme de douăzeci și doi de ani fără întrerupere.

Producție a Teatrului Bulandra s-a jucat și la noi sâmbătă (21 noiembrie) și duminică (22 noiembrie), în sala Studio Space, în cadrul Festivalului Național de Teatru (). Spectacolul fusese inițial programat pe 31 octombrie și 1 noiembrie, însă, având în vedere tragedia petrecută în data de 30 octombrie 2015 în București şi declararea doliului naţional, organizatorii au decis ca acesta să fie amânat.

Piesa vorbește despre ierarhii, clasamente și goana nebună și lipsită de sens după locul întâi. Este un text profund, care mustește de înțelesuri și de semne mai mult sau mai puțin evidente, care pune la îndoială scopuri, credințe și aspirații, căutând să demonstreze într-un mod aproape brutal cât de ușor ne pierdem în lupte fără rost.

Coada nu a trecut neobservată nici de colegii de breaslă ai autorului, astfel că însuși Eugen Ionescu a prefațat volumul lui Horovitz în care se regăsea și această piesă. Observațiile lui extrem de pertinente și de bine formulate au asigurat, poate, într-o anumită măsură, succesul ei fulminant. Fără a dezvălui prea mult din ceea ce se întâmplă, Ionescu surprinde esențialul și garantează că spectacolul promite o experiență memorabilă :

„Vă voi spune doar că este unică, nu are acțiune, nu se întâmplă nimic, si totuși se întâmplă TOTUL… Nimic și Totul, este UNICĂ!”.

Piesa prezintă cinci oameni obișnuiți, fiecare cu eșecurile, complexele și slăbiciunile lor atent subliniate, uniți doar de dorința absurdă de a ajunge să fie primii la o coadă despre care nimeni nu știe nimic. Este o coadă care nu promite niciun câștig, niciun premiu, nicio recompensă. Tragismul situației rezidă mai ales în faptul că niciunul dintre personaje nu se întreabă măcar (de) ce așteaptă acolo. Motivul pare să nu aibă nicio importanță, tot ce contează este să fii în față, înaintea tuturor celorlalți, ca și când asta ar avea în sine o semnificație nemaipomenită. Fiecare dintre ei va ajunge la un moment dat să fie primul, personajele agățându-se cu sălbăticie de întâietate, chiar și atunci când se prefac că nu le pasă, și abandonând orice scrupule sau urmă de omenie pentru a atinge un scop care le rămâne în definitiv străin.

Așa cum afirma și , cu toate că este singurul care își dă într-un final seama de absurdul situației și e copleșit de revelația pe care o are, personajul său rămâne și el un ratat, pentru că, deși cumva deasupra celor din jur, acesta insistă cu o obstinație nebună să se ia la întrecere cu cineva net superior (idolul său, Mozart), fiind astfel iremediabil condamnat eșecului. Cel care m-a impresionat însă cel mai tare a fost indiscutabil , care traiește pe scenă cu o intensitate aproape insuportabilă. Nu cred că exagerez spunând că, în această piesă, actorul nu interpretează un personaj, ci devine, fără scăpări și fără sincope, cu totul altcineva. E un deliciu și un privilegiu să-l urmărești.

Decorul este puțin spus minimalist, întrucât singurul element din care acesta e compus este o linie dreaptă, albă, desenată în mijlocul scenei. Ea este cea care, aparent, dă sens întregii piese, întrucât acțiunea pornește de la ea și se concentrează în jurul-i dar, de fapt, așa cum descoperim cu amărăciune în finalul piesei, linia nu dezvăluie nimic mai mult decât absurditatea tragicomică a situației și, prin extensie, a vieții.

Piesa este acompaniată magistral și extrem de adecvat de muzica lui Mozart, interpretată adesea în glumă, dar cu mare talent, de Stephen (),  dar şi de muzica italiană a anilor ’60. Recviemul lui Mozart din finalul reprezentației subliniază perfect sensul piesei și potențează jocul actorilor, dând la iveală o scenă cu adevărat marcantă și plină de emoție.

În final, câteva cuvinte de-ale Iarinei Demian, care sintetizează minunat ceea ce am simțit și eu urmărind reprezentația:

„Când am citit piesa lui Horovitz, am avut o revelaţie: aceea a faptului că nicio linie nu are capăt și că, la nivel uman, este imposibil să atingi vârful absolut. Ştiam acest lucru, dar nu l-am conştientizat niciodată cu adevărat… poate că atitudinea mea faţă de viață şi față de profesie ar fi fost alta. Pentru mine, Coada este un reper, care împlineşte toate aşteptările.”

 

Autor:

Regie:

Scenografie: Dana Istrate

Ilustrație muzicală: Tudor Chirilă

Coregrafie: Andreea Novac

Durată: 1 h 20’ (fără pauză)

Distribuție: Tudor Chirilă, Radu Gheorghe, , Mariana Dănescu/Irina Ungureanu şi Cristian Creţu/Nicodim Ungureanu.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București, Ana adoră cărțile, pisicile, ceaiul și ciocolata (nu neapărat în această ordine). Nu-și poate închipui viața fără muzică. Îi place să inventeze cuvinte și să se joace cu ele. E optimistă, râde și iubește mult.

Număr articole publicate : 16