Caragialești la Ministerul de Justiție: Traducătorul, funcționarul nimănui și-al tuturor

Am participat ieri, în calitate de traducător interesat și jurnalist, la întâlnirea pe care Ministerul de Justiție a organizat-o cu reprezentanți ai traducătorilor (asociații), ai firmelor de traduceri și alte părți interesate, cu scopul de a discuta (inițial) ori de a colecta informații (Ministerul de Justiție a schimbat macazul pe parcursul întâlnirii, susținând că scopul întâlnirii e informativ, pentru a colecta material de analiză), cu privire la modul în care, sub forma curentă, proiectul de lege afectează activitatea traducătorilor autorizați din România. Am învățat cu această mirifică ocazie, în patru ore de tensiune și comentarii mai mult sau mai puțin adecvate, cum NU se croiește o lege și cum NU se poartă o dezbatere.  

SemneBune a mai publicat materiale referitoare la situația traducătorilor din România și, recent, un interviu cu George Papadopol, Președintele Asociației Profesionale a Traducătorilor și Interpreților.  Oferim câteva detalii pentru cei care nu sunt puși la curent: din 1997 încoace (Legea nr. 178 din 4.11.1997, pentru autorizarea si plata interpretilor si traducatorilor folositi de organele de urmarire penala, de instantele judecatoresti, de birourile notarilor publici, de avocati si de Ministerul Justitiei), Ministerul de Justiție a autorizat cam 38.000 de traducători. Cum românii suferă de ștampilism, ori, să fiu ceva mai plastică, de excesivă prevedere, traducerea cu ștampila traducătorului a devenit o practică comună (indiferent de tipul de traducere), iar autorizația a devenit o obligație pentru traducătorii liber-profesioniști și angajați. Fără ștampilă nu se poate, mort-copt, iar Ministerul, deși ieri s-a jurat că nu are habar de ce se întâmplă pe piață, e perfect conștient de acest aspect (nu, stimate domn Secretar de stat, autorizația nu e un moft al traducătorilor, de pus la CV, așa cum ați susținut, știți bine că piața se învârte în jurul ei).

Aici apare buba: sub pretextul aplicării Directivei 2010/64/UE, cu privire la calitatea traducerilor (premisă b5cd51a53c1837da3eb827647d00d707plauzibilă și validă, în fond), Ministerul de Justiție a venit cu un soi de care vizează orice altceva, numai calitatea traducerilor, nu. Organizarea traducătorilor juridici (birou individual), un nou set de taxe pe care aceștia trebuie să le plătească, pe lângă cele existente (contribuțiile sociale, impozitele), pentru susținerea unui organism enorm în raport cu cei 38.000 de oameni pe care trebuie să îi reprezinte, limitarea activității lor, pe piața liberă șamd sunt prevăzute în acest , care a fost croit fără a-i consulta pe cei vizați și, din ce am văzut ieri, fără a înțelege profesiunea în sine.

Ce am sperat: că voi găsi o sală plină de oameni interesați, că reprezentanții Ministerului vor avea bunăvoința de a repara greșeala de a fi elaborat un , fără a se consulta cu cei vizați, la nimereală (îmi e destul de greu să îmi păstrez obiectivitatea și să nu cred că e vorba de rea-voință), că se va purta o discuție punctuală și că ”sugestiile și reclamațiile” vor fi luate în serios.

Ce am găsit: în primul rând, sala nu gemea de lume. Amu, ce să zic, am căutat pe net anunțul, până mi-a ieșit pe ochi. Dacă nu l-ar fi postat APIT-ul pe pagina de Facebook (primit pe mail, apropo), nu aș fi știut  nici eu, probabil, de această tardivă întâlnire. Apoi, așa cum bine a sesizat cineva din sală, niciun reprezentant al comisiei nu avea nici cea mai mică legătură cu domeniul traducerilor de orice fel (nici pe de parte), ceea ce m-a determinat să cred că mă pot apuca oricând de legiferat admiterea bebelușilor la creșă și cursurile de calificare pentru adolescenți care au picat bacul. Pentru că pot.

Revenind, de la bun început, Secretarul de stat, , a declarat  că ”nu va fi, în mod clar, un text legislativ care să mulțumească pe toată lumea”, chestie cu care s-ar putea trăi, dacă actualul proiect de lege ar fi adus la o formă umană, care să fie, în primul rând lipsită de text interpretabil în varii forme și culori și, în al doilea rând, croită astfel încât să ia în considerare realitățile pieței și activitatea propriu-zisă.

Reprezentanții asociațiilor de traducători au pus întrebări punctuale, dar răspunsurile date de Ministerul Justiției nu prea au lămurit pe nimeni. Nu am înțeles dacă traducătorii mai pot avea ori nu PFA/SRL/altă formă de asociere funcțională, care-și plătește impozitele către stat, și dacă mai pot lucra direct cu clienții (vezi. art. 37 din lege). Notarii (reprezentați la întâlnire de Doina Rotaru, Vicepreședinte ) zic că, din punctul lor de vedere, noi nu mai trecem pe la ei, pe ei nu îi deranjează, dar să ținem minte, copii nerecunoscători ce suntem, că în noile circumstanțe suntem unici răspunzători pentru faptele noastre (m-a amuzat teribil tonul aproape mămos, cu care ne-a certat, supărat că a fost atacat în presă). Tot ei zic că nu au nimic împotriva acestui proiect de lege, în fond nu le schimbă viețile.

Ba le schimbă, zicem noi, pentru că definiția documentului judiciar e incertă, iar faptul că această definiție e incertă înseamnă că și definiția traducătorului judiciar este incertă. Proiectul de lege este interpretabil și se poate înțelege fără prea mare efort că traducerile pot trece doar prin notariate. A fost un moment interesant, în care George Papadopol, din partea APIT a întrebat (a nu știu câta oară se pune întrebarea aceasta) dacă traducerea judiciară va putea pleca din biroul traducătorului doar cu ștampilă, fără legalizare. Răspunsul Ministerului? ”Depinde de context”. Și ne întoarcem de unde am plecat. Contextul nu este definit pentru că parametrii inițiali nu sunt definiți la nivel de bază (sferă, tip de document, tip de traducător). Rezultatul? Ne împrietenim cu notarii pentru că vom petrece mult timp împreună.

Un alt moment absolut genial pentru mersul lucrurilor în sistemul de stat a fost acela în care Ministerul de Justiție a aflat (cu stupoare!) că alte instituții ale statului cer legalizare ori pe documente care nu o necesită, ori pe documente a căror legalizare nu este taman legală. Cel mai tare moment? O tânără doamnă din comisie (Alina ceva ceva, de la Normative) care a susținut cu seninătate că, dacă o instanță cere legalizarea unor documente (chit că respectiva legalizare nu poate fi efectuată din pricina neîndeplinirii condițiilor, document original etc etc), este ok ca notariatul să legalizeze documentele respective, chit că, din perspectiva Legii notarilor, respectivul notar comite o ilegalitate, pentru că instanța este superioară notariatului (întrebarea a venit din sală, pe baza cazurilor întâlnite de traducători). Și atunci, vin și eu și întreb, dacă o instituție a statului subordonată Ministerului de Justiție, nu respectă regulile  jocului, de ce se minunează oare Ministerul de Justiție că alte instituții publice nu fac acest lucru?

Bine, apropo de lipsa completă de comunicare și de transparență între instituții și domenii, la un moment dat, ușor exasperat, Secretarul de stat a declarat că, în fond își reglementează domeniul cum crede de cuviință, nu e treaba lui dacă  noi facem traduceri aiurea prin țară. Aș fi vrut să îi spun domnului Secretar de stat că acesta nu este domeniul dumnealui, ci o specializare a domeniului traducerilor, că, dacă Ministerul de Justiție are nevoie de specialiști în terminologie judiciară, trebuie să le ofere suport de pregătire, așa cum fac instituțiile europene (sesiuni de instruire, formare continuă, nu emiterea fără noimă a autorizațiilor, apoi încercarea de a-și ține ”oițele în țarc”). Din aceeași perspectivă, a fost cel puțin ciudat să aflu că Ministerul de Justiție consideră că, dacă s-ar organiza cursuri de formare, cel mai probabil, traducătorii ar cumpăra credite să scape de ele (excelent vot de încredere), dar același Minister are foarte multă încredere personalul (ales dintre lingviști) pe care l-ar angaja să corecteze examenele date la intrare în specializare și, în condițiile promulgării legii, o dată la 6 ani. Depinde din ce perspectivă privești problema, în fond, nu?

Până acum, după cum ați sesizat probabil, chestiunea calității traducerilor (invocată pentru prezentul proiect de lege), dispare undeva pe fundal, problemele generate de inițiativa Ministerului de Justiție fiind de o natură complet diferită. Ce s-a propus pe parcursul orelor de discuții (uneori aprinse, alteori sub forrma unor acuze destul de dureroase, când de-o parte, când de cealaltă, uneori, sub forma unor monologuri demne de campanii de recrutare – îi mulțumim, pe această cale, doamnei de la Babeș Bolyai, care a declarat cu seninătate că traducători ies doar din LMA, ne-a reamintit că sistemul academic mai are de crescut și de învățat multe despre învățare, calificare și mersul pieței):

  1. Legea nr. 178 din 4.11.1997, cu amendamentele potrivite, e mai bună decât acest proiect de lege – viața noastră ar fi mai bună
  2. Dacă traducătorii ar fi denumiți experți tehnici și ar intra sub incidența Legii experților tehnici, viața noastră ar fi mai bună
  3. Dacă niște copii de a cincea, la un curs de educație civică, s-ar strânge și ar pune cap la cap un proiect de lege ce vizează traducătorii, aceasta ar arăta mai bine. Glumesc, glumesc, nu mă luați în serios, dar primele două puncte sunt valide.

Ah, era să uit acest ”mic” detaliu, care m-a scos pe mine din minți, dar am stat cuminte și am ascultat cu urechile ciulite: în mod evident, revenea aceeași întrebare pe buzele tuturor, DE CE NU NE-AȚI CONSULTAT ÎNAINTE?, mai ales în condițiile în care acest proiect de lege, conform , trebuie să fie gata în două luni, cu tot cu avize. Răspunsul? Ține-te bine, Kafka: ”Ce să facem acum? (cu ridicare de umeri) Nu ne-am gândit. Mergem așa mai departe.”

În concluzie, Ministerul de Justiție a fost informat a nuștiucâta oară, asupra faptului că proiectul său de lege e rău făcut. Discuția de ieri nu a fost propriu-zis o dezbatere, din punctul meu de vedere, ci un soi hibrid, între informare și înfipt degete în ochi. În 10 zile, se publică minuta întâlnirii de ieri și aștept cu maximum de curiozitate să citesc despre cum vede această minunată dezbatere.

Două la primărie, două la prefectură, două la școala de fete…

Alde Banciu

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 167