„ai o gură dulce, ca papiţa lu Zavaidoc”

ghiaurulUite un romancier din familia lui şi a lui , dar mai spectaculos decât ei la redarea argoului, a lumii interlope şi a situaţiilor aberant-comice din lumea pestriţă a mahalalelor. Ghiaurul, Editura , 2013, e un masiv ce evocă vremurile tâmpite cu activişti de partid. descrie cum ţăranii ajungeau să cumpere grâu ca să poată preda la stat cota stabilită, miliţia având altfel dreptul să le zapciuiască lucrurile din casă, şi multe alte nemernicii de felul ăsta. Naraţiunea e simplă, directă. Dacă nu ar aluneca în consideraţii sentimentalo-poeticesco-moralizatoare, romancierul ar fi un tip perfect.

Capitolul Ultimul guleai e demenţial datorită mai multor calităţi. Mai întâi invenţia onomastică şi toponimică, dar şi cea lexicală, demne de un Creangă: „O noapte rece şi urâtă îi prinse pe Fane Papavă şi pe Vidanie Zăvorâtu la Izmenele Roşii, unde cămătiseră pe ţoiurile cu băuturi ieftine”. Fane are o moacă extrasă parcă din tablourile lui Hieronymus Bosch: buhăit, „tâfnos şi zărpălatic”, trăieşte cu poşircă şi bulearcă, băuturi care „se vindeau cu burta”. Zona e mai ceva decât Groapa lui Ouatu, împânzită cu derbedei care îşi dau „obolul în pişeţi”. Dreptatea se face instant, fără intermediul judecătorilor umflaţi cu salarii anti-corupţie. Găinarul Fâşfălău încearcă să dea lovitura la un gospodar, dar ăsta îi şi taie mâna păcătoasă. Fâşfălău fuge cu o labă lipsă la inventar, în timpul ce ţăranul pune ciotul la uscat, doar l-o schimba într-o zi pe un sac de mălai.

Mare noroc cu zigzagurile astea temporale ce-l scot pe scriitor din nostalgiile autobiografice şi-i destupă apetitul pentru imaginile de mahala!

Iacă-l pe Fane cerând lămuriri zodiacale de la răspopitul Vidanie Zăvorâtu, cel cu o „gură cu buze tivite, ce aducea mai degrabă cu un vagin de maimuţă”, numai bună să „smârcâie la ţâţa milei câte un pahar de mastică sau secărică”.

N-ai crede că elucubraţiile elitiste îşi pot găsi loc într-o asemenea scriitură băştinaşă. Şi totuşi, Vidanie ţine o prelegere despre calendarele aztec, mayaş, sumerian şi egiptean demnă de o enciclopedie. Erudiţia absurdă ar putea fi găsită deja la un Mircea H. Simionescu, însă ameninţările cu caftoi emanate de Fane – care tot vrea să ştie dacă astrele sunt favorabile hoţilor în anul în curs – proiectează scena într-un grotesc regal.

Aşadar, avem doi prozatori în : unul cam sămănătorist, altul năprasnic şi inventiv cum nu s-a mai văzut. Cu oareşce rescriere, Ghiaurul ar putea renaşte în chip de capodoperă.

— fragment —

Ultimul guleai

O noapte rece şi urâtă îi prinse pe Fane Papavă şi pe Vidanie Zăvorâtu la Izmenele Roşii, unde cărămătiseră pe ţoiurile cu băuturi ieftine. Fane, al cărui burdihan nesăţios, revărsat peste cureaua lată de sămădău, bea secărică, o băutură verde cu gust de mentă, iar răspopitul de Vidanie lingea carcaleţi, un amestec făcut din spirtoase, la care cârciumarul Nae Tahoc adăuga câţiva stropi de lichior de vişine pentru a-i da acel gust dulceag ce te aruncă mişeleşte în tainele beţiei.
Cârciuma, de-i ziceau toţi La Izmenele Roşii, era în mahalaua Zavragiilor, o mahala în care nu aflai linişte niciodată pentru că era locuită de hingheri, hamali, măturători, hoţi de portofele, parlagii, sacagii, hoţi de găini, smardoi, curviştine care şi-o trăgeau pe câţiva ţechini. Erau femei, în mare parte bolnave de sifilis, altele, dacă nu îţi dădeau o blenoragie, nu te lăsau fără aghiotanţi, adică păduchi laţi.
Apoi, urmau precupeţii, şmenarii, boschetarii, cerşetorii, escrocii, vânzătorii de chilipiruri şi de haine vechi, milogii, cocălarii, covrigarii, căvăsarii şi tagma beţivilor bătrâni, care îşi trăia ultimele bucurii prin şanţuri, pe unde îşi dădea obolul în pişeţi.
Era pe la începutul lui octombrie, când cerii, tot mai urâţi şi mai plumburii, aduceau acele ploi mărunte şi reci ce cădeau peste oraşul mohorât. Doar în mahala, pe străzile ei pline de praf, haraimanul nu se oprea nici ziua, nici noaptea, fiindcă acea lume pestriţă, săracă şi nelegiuită, trăia într-o mare forfotă pentru o bucată de pâine pe care s-o arunce pe masă.
Fane Papavă era un om care, în tinereţe încercase mai multe meserii, dar ajunsese la concluzia că niciuna nu i se potriveşte. O vreme fusese chiar paracliser într-un sat de la munte, dar îl ispitise Necuratu şi se legase de preoteasă. Se zice că l-ar fi prins părintele paroh cu coana preoteasă în altar, ocazie cu care Fane a primit o cădelniţă în cap şi o bătaie zdravănă, cu o lumânare groasă peste gură, başca o ploaie de ghionturi pe sub coaste.
A scăpat cu fuga de sfinţia sa, care, după această întâmplare, ar fi spus jendarului din comună că dacă nu fugea, avea de gând să-i facă curu sfeşnic. Preoteasa a scăpat şi ea cu fuga şi fugită a rămas pentru totdeauna, căci sfinţia sa nu a mai căutat-o niciodată. Preacurvia celor doi păcătoşi a căzut cu un blestem peste satul acela de munte, un sat cu oameni săraci, dar cu mare credinţă în Dumnezeu.
Până la urmă, părintele, ca să spele ruşinea şi să dea lăcaşului dreapta şi cuvioasa trebuinţă a fost nevoit să aducă patruzeci de preoţi ca să îl sfinţească din nou. Chiar şi după această ceremonie, sătenii au refuzat să mai intre în lăcaşul de rugăciuni, spunând că nu pot să stea unde diavolul a umblat cu stricăciuni. Cu timpul, oamenii au uitat cele întâmplate şi au venit la biserică. Este adevărat, aveau inima cam îndoită, dar peste câte nu trece omul în viaţă, când se ia după inimă.
Dar, Fane Papavă nu era doar un păcătos fără pereche, marile beţivănii pe care le pusese la cale alături de Neaţă Puşcoci, un parlagiu din mahalaua Ursarilor, îi dăduseră o tristă notorietate, de care nu mai avea să scape până la sfârşitul zilelor.
Buhăit, cum era, cu ochii umflaţi în orbite, ţâfnos şi zărpălatic, umbla până noaptea târziu din tavernă în tavernă pentru a-şi ostoi burdihanul cu poşircă şi cu bulearcă, acea ţuică slabă pe care ţăranii o făceau din comină. Deobicei, aceste băuturi se vindeau cu burta, nu la litru, cum se vindea romul, mastica sau secărica.
Fane nu bea niciodată singur, avea ciracii lui cu care o dădea pe macheală. Cu Drulă, starostele hingherilor şi cu Gore Pripon, hoţul de portofele din Moara de Foc, bea la Căţeaua Leşinată, unde cânta Lala lu Ciofâc, o guristă dată în paşte, care se ţinea de curvăciuni şi de codoşeli muiereşti.
La Trei Păcate bea cu Fâşfălău, un hoţ de găini care speriase mahalaua Chirigiilor, căci o lăsase fără orătănii. Dimineaţa nu mai cânta niciun cocoş. Se zice că odată l-ar fi prins un târgoveţ la coteţul găinilor şi că acesta n-ar fi stat mult pe gânduri; i-a retezat mâna stângă din cot. Fâşfălău şi-a lăsat mâna şi-a rupt-o la fugă. Bă, neică, povestea ţăranul, ăsta da hoţ, nici n-a atins gardul. Aşa mai zic şi eu hoţ. I-am luat cioata şi-am pus-o la grindă să se zvânte. Într-o zi am s-o duc la târg. Poate îmi dă careva pe ea un sac de mălai.
La Hula Măcăii bea cu Oacă şi cu Gogu Maţ. Oacă avea două apucături, una mai rea decât cealaltă. Ziua fura portofele prin piaţa Craii de Tobă, iar noaptea păzea uşile la un tripou, unde baştanii îşi jucau averea la ruletă. Spre dimineaţă, când îi împingea ca pe saci în trăsură, mai da cu laba la mărunţişul de prin buzunare. Uneori se aduna o sumă frumuşică, suficientă cât să dea iama prin birturi.
Gogu Maţ, în schimb, era hamal în port. Cât era ziua de mare căra saci cu grâu de pe uscat pe vapor. Muncă grea. Când te uitai la palmele lui, parcă erau labe de urs, iar ceafa era atât de groasă încât nu o cuprindea gulerul cămăşii la gât. Era o bovină în sensul cel mai curat al cuvântului. Şi nu spun asta cu răutate şi nici cu vreo intenţie peiorativă, dar Gogu era un animal blajin, un prost care prin bunătate atingea uneori divinitatea. Bea liniştit. Nu supăra pe nimeni dar să te fi ferit din calea lui când îl călca vreunul pe coadă.
Fane Papavă îl ţinea la masă pentru că îl apăra de caftoi. De mai multe ori era să le ia pe cocoaşă de la nişte smardoi de cartier pentru nişte glume proaste pe care Fane, după ce lua o stacană de poşircă în bot, le făcea fără pic de jenă cu cei din cârciumă. Da pe goarnă tot felul de porcoşenii, iar, ca garnitură o lua pe înjurături de mahala, pe zurbalâcuri şi pandalâcuri.

[…]

Despre Valeriu Armeanu:

Născut la 23 mai 1946, comuna Giroc, jud.Timiş.

Studii: absolvite în 1974

Debut literar: 1960

Colaborări: Luceafărul, România literară, Tribuna, Steaua, Orizont, Familia, Flacăra, Radio Bucureşti, Radio Craiova, Televiziunea Română etc.

Este poet, jurnalist, prozator.

Volume publicate:

Să visăm (1970)

Imn la cetatea luminii (1974)

Odihna lacrimii (1977)

Lanul cu vedenii (1978)

Neguţătorii de triluri (1979)

Vanităţi (1980)

Azilul de cuvinte (1983)

Poeme (1989)

Repulsii (1997)

Trei basme pentru Măriuca (1999)

Lanul cu vedenii (antologie (2001)

Violete de Parma (2004)

Peripeţiile lui Carapancea şi Garagancea (2005)

Fuga din Sodoma (2007)

Drumul spre Emaus (2012)

Hoţii de fulgere (2012)

Elegii (2012)

Şapte melanholii din Fanar (2013)

Vînare de vînt (2013)

Ghiaurul (2013)

Exil (2014).

 

Referințe critice:

Geo Vasile, Luceafărul nr.1/12 ian. 2005, Ovidiu Ghidirmic, Ramuri nr.10/ oct.1979, Cornel Moraru, Flacăra nr.22 /1 iunie 1978, Pompiliu Marcea, Flacăra nr.45 / 8 noiembrie 1979, Marian Popa, Tribuna nr.5/ 1 febr.1979, Victor Felea, Tribuna nr.12/ 25  martie 1971, George Arion, Flacăra nr.32/ 9 aug.1979, Laurenţiu Ulici, România literară nr.19/ 10 mai 1984, Nicolae Ciobanu, Luceafărul nr.45/ 8 nov.1980, Alex. Ştefănescu, Scînteia tineretului nr.8845/29 oct.1977, Emil Manu, Tribuna nr.47 / 24 nov.1977, Mihai Duţescu, Ramuri nr.8 / 15 aug.1978, Virgiliu Tătaru, Arcade nr.3 / 2012

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Felix Nicolau
Invitat permanent

Prozator, critic literar, poet, eseist. Universitar. Scrie și citește. Scrie despre ce citește. Produce, moderează și prezintă evenimente culturale. Scrie rar pe SB.

Număr articole publicate : 14