The Stoning of Soraya M. Uciderea cu pietre a Sorayei M. O poveste adevărată.

01Nu te purta ca ipocritul care crede că-și poate ascunde vicleniile în timp ce citează cu voce tare din Coran. Cuvintele poetului iranian din secolul al XIV-lea, Hafez, constituie motto-ul unui film pe care critica mondială, deși aclamându-l, nu-l recomandă decât celor suficient de puternici încât să poată privi în față adevărul despre una dintre cele mai mari orori ale lumii noastre.

Filmul The Stoning of Soraya M. (2008) spune povestea adevărată a tinerei Soraya Manutchehri, născută în 1951 în mica localitatea Kupayeh din sud-vestul Iranului. În 1986, pe când avea 35 de ani și patru copii, Soraya este acuzată de adulter și pedepsită conform legii Shari’a. Pedeapsa constă în îngroparea până la piept a femeii vinovate de crimă de onoare și uciderea ei cu pietre, conform codului penal iranian, care conține, de altfel, și detalii precise legate de dimensiunile pe care ar trebui să le aibă pietrele (îndeajuns de mari încât să provoace durere, dar suficient de mici încât să nu ucidă imediat).

Hazardul face ca jurnalistului Freidoune Sahebjam să i se strice mașina în apropierea acelei localități izolate și, astfel, să afle întâmplarea cutremurătoare petrecută cu doar o zi în urmă. Ziaristul francez de origine iraniană, cu experiență de corespondent de război, nu se lasă intimidat de presiunile uriașe exercitate asupra lui și publică povestea în romanul La Femme Lapidée, apărut în Franța în 1990 și tradus, patru ani mai târziu, în engleză, cu titlul The Stoning of Soraya M.: A Story of Injustice in Iran. Cartea face înconjurul lumii, stârnind reacții internaționale de amploare și ridicând voci tot mai puternice pentru stoparea acestei practici barbare, împământenite în țările musulmane. Marcați de roman, regizorul american de origine iraniana Cyrus Nowrasteh și soția sa, Betsy, transformă povestea în scenariu și reușesc să găsească finanțare din surse independente pentru filmul ce va marca Festivalul Internațional de Film de la Toronto în 2008, după 22 de ani de la moartea tragică a frumoasei Soraya.

Într-un interviu, regizorul Cyrus Nowrasteh mărturisea: Intenția mea a fost să arăt uciderea cu pietre așa cum este cu adevărat și să prezint caracterul ritualic al acestei pedepse barbare – astfel încât spectatorii să n-o poată uita niciodată. Am fost acuzat că am fost intransigent, că nu am făcut niciun compromis în modul în care am abordat această poveste. Este un reproș pe care mi-l asum, pentru că, odată ce am văzut înregistrări de la ucideri cu pietre reale – care sunt infinit mai brutale decât ceea ce se vede în film – am hotărât să nu cosmetizez nimic. Ar fi fost o insultă adusă victimelor acestei brutalități. Lumea trebuie să știe adevărul.

Lumea va ști!, sunt, de altfel, și ultimele cuvinte ale filmului, care reflectă unica rază de speranță pentru oprirea acestor crime și singura cale posibilă de scăpare a femeilor a căror voce nu e niciodată auzită. Soarta îngrozitoare a Sorayei nu e singulară – neștiut de multe femei din Orientul Mijlociu (și nu numai) sfârșesc omorâte cu pietre, chiar și acum, în secolul civilizației și globalizării. Deși atmosfera din The Stoning of Soraya M. ne duce cu multe secole în urmă, ne dăm seama că suntem în epoca contemporană (doar) pentru că vedem că există mașini, ochelari de soare și ceasuri. În rest, nimic nu pare diferit – totul e ca pe vremea lui Iisus sau a lui Mahomed. Această lume anacronică e guvernată de aceleași mentalități primitive, e însetată de sânge și de dominare prin forță brută și e mânată, ca acum sute sau mii de ani, de aceleași dorințe animalice. Dar, spre deosebire de orice animal de pe pământ, omul pe care filmul ni-l relevă e fățarnic, mârșav și corupt, e dominat de ură, de ipocrizie și zgârcenie, e viclean și diabolic, dispus să facă orice pentru a-și satisface propriile porniri mizerabile. Nevinovăția femeii sau dreptul ei elementar la viață (sau măcar la o judecată dreptă) nu sunt argumente demne de luat în seamă în această lume în care bărbatul are, prin voia lui Dumnezeu, dreptul de a arunca piatra.

02

Când un bărbat își acuză soția, ea trebuie să-și dovedească nevinovăția. Pe de altă parte, dacă o soție își acuză soțul, ea trebuie să-i dovedească vinovăția. Așa este legea, se afirmă răspicat în film, pentru ca noi, spectatorii, să înțelegem că suntem martorii unei întâmplări normale într-o societate în care se pornește de la premiza că toate femeile sunt vinovate și toți bărbații sunt nevinovați. Acest concept este transmis de la o generație la alta, așa cum vedem atât de limpede în film, fetelor inoculându-li-se frica, iar băieților ura față de mama lor și convingerea unei arogante superiorități asupra femeii, față de care brutalitatea și nedreptatea sunt absolut acceptabile si chiar demne de laudă. Spălați pe creier de mici, copiii tind să copieze modelul social din comunitatea lor și, astfel, chiar băieții satului sunt cei care adună cu sârg și voioasă inconștiență pietrele ce vor fi folosite în lapidare. Fiii, alături de soț și tată, sunt cei care au privilegiul de a arunca primii piatra răzbunării din onoare, spre mama, soția sau fiica lor, pentru a da legitimitate gestului și a deschide drumul manifestării nestingherite a gloatei înfierbântate, care se bucură de fiecare lovitură reușită cu exuberanța unei tribune de microbiști.

03

Scena lapidării, deși stilizată cinematografic, este greu – aproape imposibil – de privit, chiar și de cei cu nervii tari. Stomacul ți se zvârcolește și te umpli de scârbă și furie, în timp ce o milă fără margini te inundă prin toate baierele inimii. Ai vrea să-ți întorci privirea, dar nu poți – din respect pentru adevărul revelat în fața ochilor tăi terifiați; ai vrea să oprești filmul, să spargi ecranul, să urli, să plângi, să protestezi – într-un cuvânt, ai vrea să-i strângi de gât cu mâna ta pe ipocriții care, exaltați de puterea pe care le-o dă apartenența la mulțimea înarmată cu pietre, urlă victorioși numele lui Dumnezeu.

Efectul devastator al acestei scene nu vine din imaginea brutală a sângelui, ci din felul în care este pregătită, din modul în care se acumulează tensiunea. Meritul absolut excepțional al regizorului Cyrus Nowrasteh este acela de a fi reușit să creeze acest moment printr-o înșiruire aproape neutră de detalii: adunarea pietrelor și cărarea lor cu roabele la locul în care se va împlini legea lui Dumnezeu; săparea cu târnăcoape a gropii în care vinovata va fi țintuită până la brâu; pregătirea sforii ce-i va lega mâinile, pentru ca ea să nu-și poată acoperi fața; trasarea liniei albe ce va ține mulțimea la distanța legală pentru aruncarea pietrelor; retușarea cochetă a bărbii mullahului, liderul religios al comunității, care într-un astfel de moment trebuie să aibă grijă de imaginea lui publică, nu-i așa?

04

De cealaltă parte, o vedem pe Soraya pregătindu-se de moarte, asistată de uluitoarea sa mătusă, Zahra, într-o scenă de o duioșie și o emoție mai presus de cuvinte. Pieptănatul aproape ritualic al părului splendid al femeii care-și trăiește ultimele clipe dinaintea masacrului, cântecul ca de leagăn, îngânat de cele două femei, lipsa oricărei autocompătimiri sau victimizări și asumarea implacabilului cu demnitate, simplitate și verticalitate – aduc acestui moment oribil o frumusețe înălțătoare, martirică.

Avem, de altfel, în The Stoning of Soraya M., portretul unor femei cum rar întâlnim în cinema. Soraya este întruchipată perfect de actrița Mozhan Marnò, care, în ciuda fizionomiei exotice, este născută la Los Angeles și, pe lângă engleză, vorbește franceză, germană, spaniolă și farsi – limba persană în care se joacă cea mai mare parte a filmului. Ea reușește să dea viață unui personaj fragil și puternic, totodată- o femeie autentică, învăluită în feminitate și tandrețe maternă. Singura vină a Sorayei este inocența, incapacitatea ei de a crede că dracul e chiar așa de negru și soțul ei pune la cale un plan atât de diabolic. Pe lângă asta, Soraya are și păcatul de a fi bună și prietenoasă cu oamenii și de a le zâmbi, larg și deschis, din toată inima. Acest zâmbet strălucitor îi va pecetlui condamnarea la moarte, dar, în ciuda brutalității situațiilor, Mozhan Marnò a ales să nu-i dea Sorayei aerul de victimă, ci să o îmbrace în lumina pe care doar conștiința curățeniei interioare ți-o poate da. Cum puteți face asta oricui?, sunt ultimele ei cuvinte din fața gloatei, iar întrebarea ei retorică e cu atât mai dureroasă cu cât nici măcar nu mai are legatură cu propria-i nevinovăție, ci cu însăși condiția umană și cu dreptul la viață a oricărei ființe.

05Personajul feminin principal al filmului este, însă, mătușa Sorayei, Zahra, cea care-i povestește totul jurnalistului Freidoune Sahebjam, jucat de Jim Caviezel (pe care-l știm mai cu seamă din rolul lui Iisus din filmul Patimile lui Chistos al lui Mel Gibson). Zahra este interpretată de splendida actriță iraniană Shohreh Aghdashloo, cea care și-a făcut din privirea tăioasă și vocea răgușită o marcă inconfundabilă. Shohreh înseamnă fată faimoasă în limba farsi și este un nume popular printre femeile persane, dar Shohreh Aghdashloo a transformat predestinarea numelui în realitate, fiind prima actriță din Iran și Orientul Mijlociu care a fost nominalizată la Oscar. Născută la Teheran, actrița a ales să nu trăiască într-o societate islamică pentru că a știut, după cum mărturisea, că nu va fi niciodată un cetățean de prima clasă. Tocmai de aceea, se consideră a fi o actriță cu misiune, asumându-și rolul de a reprezenta echitabil femeile din Orientul Mijlociu prin toată activitatea ei artistică.

Zahra este un personaj de un dramatism și o forță cum arareori mi-a fost dat să văd pe ecran. Am regăsit în acest portret de excepție misiunea despre care actrița vorbea, ca un simbol al rezistenței interioare pe care o femeie și-o clădește atunci când e nevoită să-și ducă viața în cele mai absurde și opresive condiții. Zahra este o frumusețe adultă, matură, brăzdată de lupta feroce, zilnică, pentru supraviețuire, împletită tulburător cu demnitatea și înțelepciunea experienței. Ea este singura care îndrăznește să se opună vehement forței nemiloase a șleahtei de justițiari criminali și, datorită curajului ei, această poveste îngrozitoare este acum cunoscută, iar vocea miilor de femei, reduse la tăcere prin violență, a fost, în sfârsit, auzită.

Unul din punctele forte ale filmului este (surprinzător sau nu) rolul soțului Sorayei, Ali, interpretat de actorul iranian Navid Negahban, care crează un antagonist dezgustător și brutal atât de verosimil, încât ajungi să îl urăști profund, cu toată ființa ta de spectator părtinitor. Această reacție viscerală dovedește atât excelenta performanță actoricească a lui Navid Negahban și perfecțiunea alegerii castingului, cât și faptul că The Stoning of Soraya M. reușește să atingă o coardă sensibilă, universal valabilă, a umanității (personajul Ali având parte de oprobriu public inclusiv din partea spectatorilor bărbați de religie islamică).

06

Dacă ea e moartă, nu mai plătesc întreținerea, nu-i așa?, spune Ali și aceasta este, de fapt, replica cheie a poveștii, pentru că adevărul din spatele uciderii cu pietre a soției lui este la fel de înfricoșător ca lapidarea în sine. Venalul Ali a pus ochii pe o copilă de 14 ani, pe care o dorește de soție, dar în același timp nu vrea să plătească, conform legii, întreținerea fostei soții, Soraya, și a celor două fetițe pe care i le-ar lăsa. De aceea, crează un plan diabolic, în care combină minciuna cu intimidarea, șantajul cu bârfa, având mereu de partea lui complicitatea vinovată a liderului religios, cel care înțelege foarte bine poftele trupești și de aceea i se pare firesc să le acoperă sub mantia atotjustificatoare a voii Domnului. Pentru noi, spectatorii, pare greu de crezut că un simplu zvon malițios, răspândit intenționat, se poate ridica cu suficientă forță încât să ducă la uciderea unei tinere mame în cel mai barbar mod cu putință. Totuși, cruda realitate, reflectată artistic în film, infirmă orice logică sau raționament de bun simț.

De altfel, dacă dezbrăcăm întreaga poveste de contextul social și religios, vom înțelege că The Stoning of Soraya M. nu e un film despre islam și Alah (deși numele lui e invocat obsesiv, de mii de ori), ci un film despre ipocrizie și mârșavie, despre corupție, manipulare, inegalitate și umilință, despre tortura intrată în cotidian, acceptată ca lege și mușamalizată prin tăcerea complicității sau a fricii… În cel mai pragmatic mod privind, aceasta este o poveste oripilantă despre sex, bani și putere, derulată sub acoperirea fățărnică a celor mai înalte idealuri – Dumnezeu, onoare și justiție.

Așa cum o vorbă sau o piatră aruncate nu mai pot fi întoarse din drum, tot așa, odată văzut acest film, mesajul lui nu va mai putea fi niciodată șters din minte. The Stoning of Soraya M. va funcționa mereu ca un memento puternic al faptului că răul există în această lume; ne va aminti că răul brut, diabolic, are formă umană și se ascunde, mai întotdeauna, în spatele celor mai frumoase și pure concepte umane; ne va trage un semnal de alarmă de câte ori vom auzi că violența bestială e justificată de rațiuni legate de onoare sau dreptate; ne va avertiza, dureros, că uneori inocența este irelevantă, pentru că ipocriții conduc lumea.

07

Surse: aici și aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Colaborator SB

Absolventă a Academiei de Teatru și Film București și premiată la secțiunea proză scurtă în 2013 la Concursul de debut literar IDC, Dana scrie despre film, pe care-l consideră, asemeni cărții, un prieten pe viață: „În această rubrică nu fac critică de film, ci doar vă vorbesc despre câțiva dintre prietenii mei”. Dana e pasionată de astrologie, artă și călătorii.

Număr articole publicate : 16