Să ne valideze și pe noi cineva

226ASP6179944780

Citeam și eu cândva, săptămânile trecute – cu întârziere, știu – despre filmul Poziția copilului care, previzibil cumva, a primit un punctaj prea mic în România, la CNC, înainte de a câștiga Ursul de aur la Berlin, el nefiind considerat aici, în patrie, un film suficient de bun pentru a fi finanțat. “A fost doar un accident, domnule, o întâmplare”, au zis românofilii, convinși că o instituție a patriei-mamă n-ar putea emite o judecată de valoare nefericită în veci. „Gusturile, domnule, gusturile n-au coincis”, au continuat românofilii, încercând să scuze decizia celor de la CNC. „Ei, o conspirație, clar la bună ziua, l-au premiat masonii, domnule, nu c-ar fi ceva de capul lui”, au zis românofilii extremi, convinși că o bagatelă ca Ursul de aur, în definitiv, nu înseamnă mare lucru. Până la urmă, argumentul cu gusturile are un dram de corectitudine, dar nu despre asta este vorba aici. Accentul pică, aici, pe “previzibil”.

Că românii nu sunt în stare să aprecieze o bucată de artă până când altcineva, “o autoritate”, nu vine să le spună că arta aia e bună și trebuie apreciată – ăsta deja este un laitmotiv. Că românii se tem să aibă gusturi proprii, să riște verdicte, să guste în văzul lumii ceva chiar și ușor ieșit din tradiție, iarăși este foarte evident. În locul Poziției copilului, putea fi oricare alt film sau oricare spectacol de teatru/carte/album pop/expoziție de pictură, la fel cum CNC-ul poate fi lejer substituit cu ICR, sau Ministerul Culturii, sau USR, sau multe alte instituții românești, care ar trebui să dea verdicte valorice, de preferat corecte, dar care, în schimb, stau înfricoșate cu mâna la gură și se sfătuiesc între ele ca niște babe știrbe și ușor surde: i-ai văzut pe ăia? Ce facem, fată, cu ei? O fi buni? Cică nu se știe încă… Tu ce zici, care e poziția ta?

Uneori, apar și excepții, iar babele știrbe și surde se aruncă temerare cu capul înainte, dând naștere unor situații de o ilaritate nestăpânită, cum a fost recent cazul cu tentativa de cenzurare a Nymphomaniac-ului . Nici nu e de mirare – lipsa de experiență în a aprecia arta duce la genul acesta de reacții. Când nu ai o cultură solidă și nu te miști cu naturalețe printre creații artistice, e firesc să ai tendința de a sufla în iaurt. Fiindcă nici n-ai idee, de fapt, dacă se mănâncă rece sau cald.

Românii care îndrăznesc “aroganța” de-a avea gusturi proprii sunt – și vor fi mereu, din păcate – o minoritate. Cei care pot aprecia un film doar prin simpla vizionare a lui, fără să aștepte validarea de peste mări și țări, venită cu ștampilă într-un plic. Cei care pot vota o piesă pentru Eurovision doar fiindcă îi rețin și îi fredonează cu plăcere refrenul catchy, nu pentru că un reprezentant al label-ului respectiv îi face campanie pe Facebook și îi îndeamnă din 10 în 10 minute să dea un like. Cei care se pot mândri că au citit o carte bună, înainte ca legenda vie Gigi Bulină, un critic literar cu o activitate impresionantă de peste 88 de ani, să îi dea verdictul “re-re-recoma-recomandabil”, în timp ce-și fixează proteza răzvrătită și încăpățânată. Cei care merg la o piesă de teatru pentru că îi atrage subiectul, sau actorul din rolul principal, nu fiindcă așa li s-a poruncit la televizor.

Și nici măcar asta nu e partea cea mai dezgustătoare, lipsa de gusturi proprii. Cu adevărat deplorabil este momentul în care românul își însușește arta validată de alții, de parcă ar fi creația lui, de parcă e meritul său și munca sa. Cu alte cuvinte, după ce patronul unui bar ți-a întors spatele disprețuitor, convins că nu ești îndeajuns de talentat ca să cânți în taverna lui, te ridică pe sus plin de entuziasm și te așază pe un piedestal după ce te-ai acoperit de faimă și bani într-o altă bodegă, mult mai mare decât a lui. Se ploconește și-i tresaltă inima de bucurie, de parcă succesul tău, obținut pe cont propriu, i s-ar datora cumva. “Am luat Ursuuuu! Ursuuuu în România!”, țipau isterici aceiași românofili care consideraseră că filmul nu e suficient de bun, până să fie “validat” de alții, de niște oameni îndeajuns de curajoși încât să-și afirme niște gusturi.

Și, în timp ce românul stă și așteptă plicuri cu verdicte, cu validări, artistul trebuie să meargă peste mări și țări și să-i impresioneze pe alții. Pentru că aici, în țara lui, aici unde el creează și de unde își ia toată inspirația, “nu se știe încă”.

Toată situația îmi amintește de un banc vechi care, adaptat, desigur, ar suna cam așa: Ion și Mărie stau dezbrăcați într-o căpiță de fân. Se uită Ion la Mărie, Mărie la Ion, mai trece o căruță… Se scarpină Ion în cap, mai cântă un cocoș… Mărie, la un moment dat, exasperată, își ia inima-n dinți și întreabă: “No, Ioane, da’ noi ce facem aci? Ce așteptăm?”, iar Ion, gânditor, îi răspunde: “Ia, Mărie, să ne valideze și pe noi cineva…”

sursa foto: http://mcgrathcredit.com

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 2