Psiholog

_psihologContinua să depene cu voce joasă amintiri din copilărie. Cererea fusese foarte bine formulată, imperativă aproape, chiar de la începutul celei de-a doua şedinţe. Acum, după câteva ore de monolog stupid, credea el, întrerupt de întrebări scurte, punctuale şi la obiect, cum le numea psihologul, simţea cum îndoiala îi pătrunde în corp. Nu se simţea mai relaxat, continua să-i lipsească liniştea interioară promisă de la început. Terapeutul stătea în spatele lui, înconjurat de un fum puternic aromat, de pipă. Barba îngrijită şi ochelarii fără rame îi dădeau un aer sfătos şi complicat, intimidant şi prestigios. Acestea erau şi motivele pentru care continua să îndure cu stoicism, vechi poveşti din şcoala primară, chiar dacă el era eroul principal şi povestitorul. Specula doar momentele scurte de ezitare ale celui aflat în spatele său, pentru a rememora ultimele întâmplări, cele care-l aduseseră în cabinetul unui psihiatru şi ca terapie complementară în casa acestui psiholog celebru pentru rezultatele şi vorbele sale de duh. Contrariat de cum decurgea tratamentul, era gata să se revolte, pregătit să strige la bărbosul din spatele lui, să-i lase în pace copilăria, doar nu putea fi ea responsabilă de toată viaţa lui. Îşi cunoştea erorile, era conştient de alegerile greşite, avea doar nevoie de o descărcare, de înţelegere, de compasiune. Venise la discuţii ca la un frate mai mare, pregătit să se destăinuie fără ezitări, să-şi verse amarul. Când simţea că explodează, că nu mai poate suporta să vorbească despre lucruri nesemnificative, inactuale, că avea nevoie de explicaţii şi încurajări, psihologul se aşeză în faţa lui. Era o primă discuţie faţă în faţă, pe picior de egalitate, deşi nu putea să nu observe situaţia ridicolă în care se afla. Îşi admira cu ironie latura feminină a personalităţii sale, cea responsabilă cu cedarea aceasta penibilă, de a se destinui fără rezerve unui străin care nu poate experimenta aceleaşi trăiri şi, cu atât mai puţin, poate comenta pe seama lor. Desfăşurarea ulterioară îi confirmase ideile. Bărbosul ridicase scârbit, cu două degete, vechile depuneri toxice de pe fundul sufletului său. Acum le flutura prin faţa lui, încrezut, cu cealaltă mână ţinându-se de nas, îngrozit de mirosul fetid emanat. Pregătit să le arunce la coşul de gunoi al lumii, încerca să-şi explice concluziile cu gesturi largi, patetice. Apoape că-l vedea depozitând mizeria într-un recipient transparent şi etanşat perfect, pe colţul biroului său din lemn masiv. Expoziţia grotescă era însoţită de un discurs elaborat, studiat probabil îndelung în oglindă, plin de remarci cu caracter general şi de clişee găsite prin reviste de semi-specialitate. Intrigat de sensul pe care-l luase şedinţa, încercase să-l oprească, până nu se făcea complet de râs. Frustrările sale din şcoala primară şi începutul liceului nu puteau fi vinovate de eşecul actual al unei relaţii care se întindea pe parcursul ultimilor cinci ani, la distanţă de douăzeci de ani de atunci. Psihologul era puţin înfuriat din cauza întreruperilor lui şi se simţea în atitudinea lui o oarecare agresivitate, dată de ranchiună. Fără să vrea şi l-a imaginat cum aruncă deşeurile, produse de un suflet chinuit, peste umăr, direct în maşina de gunoi care demareză în trombă. Eram convins că aşa ceva nu e corect, nu poţi amputa bucăţi dintr-un întreg, sperând să crească altceva, complet sănătos, la loc. Când şedinţa s-a terminat, au răsuflat amândoi, uşuraţi de poveri. Era hotărât ca la următoarele întâlniri să preia iniţiativa, să-i vorbească despre problemele şi gândurile lui actuale, de starea de nelinişte, de insomniile cronice, perioadele lungi de apatie şi episoadele în care nu reuşea să-şi păstreze controlul în faţa unui sticle cu alcool de calitate. Beţiile acestea deveniseră şi ele o constantă, puteau fi încadrate fără emoţie la simptome, aveau nevoie de explicaţii, trebuiau amintite şi disecate până ar fi ajuns la motivele ridicole, responsabile de iniţierea lor. Toate aceste probleme trebuiau să conducă la ea, la explicarea relaţiei lor, la motivele nepotrivirilor, la rezultatul prăbuşirii sale interioare. Avea nevoie să explice semnele care dovedeau intensitatea la care trăise, să descopere şi să aprecieze momentele de extaz şi să lumineze urmele de fericire rămase pe chipul lui. Pe locul acela arid al unui suflet incapabil cândva să iubească răsărise un sentiment căruia nu-i putea face faţă. Era răvăşit de o furtună interioară neprogramată, apărută din senin şi care-i schimbase viaţa monotonă de până atunci. Îndopat cu substanţe pentru trezirea unui hormon amorţit de o multitudine de probleme fără rezolvare, continua să creadă într-o explicaţie logică, în găsirea unor fraze magice care să-l poată face să treacă peste momentul delicat. Serviciul era în pericol, relaţiile cu toţi prietenii săi se răciseră, viaţa lui liniştită era bulversată. Toate astea din cauza unei iubiri obsesive pentru o persoană nepotrivită, incapabilă să-i ofere acelaşi lucru acum, deşi în urmă cu câţiva ani o făcuse. Nu se împăca cu ideea, decalajul acesta temporal i se părea imposibil de explicat. Obsesia îl măcina ca pe o redută de calcar aflată în faţa unui şuvoi de apă. Când, la ultima şedinţă programată, reuşise să vorbească aproape o oră despre adevăratele lui probleme, enumerând în ordine cronologică toate evenimentele care-l marcaseră, bărbosul aşteptase cuminte în fotoliul aflat în spatele lui. Trăgea calm din pipă, putea spune asta după mirosul plăcut de tutun, şi era sigur că acesta priveşte absent pe fereastra cabinetului, la copacii care se mişcau tăcut în vântul de toamnă. A urmat un moment lung de tăcere, marcat doar de ticăitul unui ceas de perete. Când se pregătea să se ridice din canapea şi să plece, uşurat cumva de povara purtată, a auzit cum bărbosul murmură ceva. Era aproape sigur că şoptise: iubire obişnuită.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 6