Povestea noastră nu este și povestea lor

civica

Nu am aşteptări de la oameni. Şi asta pentru că nu îmi plac dezamăgirile. Am aşteptări doar de la mine, cel mult, tocmai pentru că ştiu că niciodată nu voi avea ignoranţa de a mă dezamăgi. Ei bine, în seara de 2 noiembrie 2014 am fost încercată de cea mai mare dezamăgire de până acum. Mi-am dat seama că , indiferent cine ar câştiga alegerile, povestea mea rămâne aceeaşi, o comedie neagră, în timp ce povestea lor continuă, un basm în care balaurii biruie Binele.

Am apărut de nicăieri, ca popor, iar identitatea noastră a rămas, până astăzi, oarecum îndoielnică. În Letopiseţ citim că turcii nici n-au apucat să se bucure că ne-au stăpânit, că şi-au şi luat tălpăşiţa de pe plaiurile mioritice. “Popor mai beat, parşiv şi mai curvă”, scriau cronicarii, “turcii nici că mai cuceriseră”. Mai târziu au apărut, slavă Domnului, evreii, care, în trecerea lor, au înfiinţat şcoli şi au lăsat moştenire intelectuală, să nu intrăm în dezbaterea asiduă despre unguri şi moştenirea lor, dar trecem, însă, prin Blaga şi menţionăm de orizontul deal-vale, ca să ştim unde ne situăm şi ne amintim, totodată, că Ţuţea a făcut “13 ani de puşcărie pentru un popor de alienati mintal”. Te întrebi, probabil, ce rost are incursiunea de până acum. Ei bine, are rostul de a-ţi arăta ce ne leagă pe toţi, este tema centrală a poveştii noastre, a mea, a ta şi-a celor “omorâţi” de bun simţ. Pe noi ne leagă chinul, pe de-o parte, şi speranţa, pe de altă parte. Două trăiri de care, se pare, nu reuşim să mai scăpăm de când ni-i neamul. Este povestea noastră, a celor care facem din rahat bici şi, de cele mai multe ori, pocneşte. Este povestea noastră, a celor educaţi, într-o societate în care nu există educaţie, povestea noastră a celor întregi la cap, într-o societate bolnavă, vorbim de noi, cei ambiţioşi, dar ale căror ambiţii sunt limitate de lipsa de solidaritate. Vestea şi mai tristă este că povestea noastră se află într-o continuă intrigă, lipsită de conţinut, iar “personajelor” care trec la următorul moment al subiectului, adică la desfăşurarea acţiunii, li se retează aripile. În ‘89 ne-am trezit aruncaţi într-o libertate pe care nu o meritam, dovadă că nici până astăzi nu ne folosim de utilitatea ei. În 92 am ales stagnarea, în 96 schimbarea, în 2004 direcţia Vest, iar duminică am votat răul cel mai mic. Cel puţin, aşa arată intriga poveştii mele.

Până în 16 noiembrie, şi poate până undeva la anu’,  povestea mea, a noastră, comedia neagră şi personajele ei sunt prinse într-un vortex. Iar vortexul ăsta face ca povestea mea să interfereze cu povestea lor, aşa că lupta se dă între cei “aleşi”, “balauri” şi “zmei”. Desigur, ca în orice basm, pe parcurs apar “adjuvanţii”, doar că noi, fiind prinşi în vortex, nu putem fi ajutaţi. Şi-atunci tot ce ne rămâne de făcut este să ne ajutăm singuri. Iar cel mai bun ajutor pe care ni-l putem oferi este educaţia. Un neam fără educaţie nu piere, nici măcar nu se naşte! Nu spun HAIDEŢI! să renaştem prin şi pentru cunoaştere, spun că doar aşa ne putem salva de asuprire, manipulare şi sărăcie. Degeaba votăm azi sau mâine, dacă nu votăm EDUCAŢIE, SĂNĂTATE şi PROGRES! Iar pe astea toate nu ni le aduce nimeni dintre ai noştri. Tebuie să înţelegem odată că prin ce am trecut şi trecem noi, ei n-au trecut vreodată, pentru că frumoasă a fost şi este a lor, în timp ce noi ne-am mulţumit mereu cu “-speranţă”. Să le furăm povestea şi să ne scriem istoria.

Spuneam că am avut parte de cea mai mare dezamăgire. Da, mi-a fost jenă că am votat un personaj în care cred, iar în discursul rostit imediat după afişarea rezultatelor exit-poll-urilor,  personajul respectiv a spus două fraze, pe care le-a… citit (din foaia pregătită în caz de eşec, scrisă şi aia, probabil, de vreun student la ştiinţe politice sau un voluntar cu mult exces de zel). Poate ţi se pare exagerat ce spun, dar NU mai vreau să-mi pun speranţa în nimeni, vreau ca eu şi cu tine să credem în noi şi să le dăm credit oamenilor care, la rândul lor, cred în noi. are nevoie de cineva care să creadă în ea, care să-i identifice toate bubele şi care să o facă bine. Să-i dăm la o parte pe “balauri”, să ieşim din ceaţa asta groasă şi să le lăsăm lor mândria. Noi le facem loc “adjuvanţilor”… Avem nevoie de ajutor şi trebuie să ştim să-l primim de la cine trebuie.

 realizează emisiunea Ora de PR la The Money Channel.
sursa foto: CIVICA

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Absolventă a facultăţii de Comunicare şi Relaţii publice (SNSPA) şi a Facultăţii de Ştiinţe Politice (UCDC), a terminat un Master (neinspirat) în Resurse Umane (ASE) este editor de ştiri şi realizator TV. Îi plac romanele victoriene şi marea, iarna.

Număr articole publicate : 18