Mircea Diaconu – La noi, când vine iarna

diaconu   Săptămâna trecută,  și-a întâlnit cititorii din București în incinta librăriei Sadoveanu și a făcut un mic interludiu în legătură cu  primul său La noi, când vine iarnaAm spus mic interludiu pentru că n-a povestit despre ce se întâmplă în , ci mai mult despre contextul anilor comunismului și despre noua orânduială care începea să-și pună amprenta încet, încet, pe fiecare porțiune din România (poți citi despre întâlnire aici). Stilul lui Mircea Diaconu, cred eu, este stilul inteligent al unui copil care înțelege, în măsura percepțiilor sale, ce reprezintă viața. Până la urmă, vocea auctorială este cea a unui copil sub 14 ani, e principala voce din roman care acoperă celelalte voci ale personajelor.  În roman se simte o cadență anume, chiar dacă un copil nu pune preț pe detalii sau pe tehnica narațiunii, iată că se simt experiența adultului și inocența copilului. Cartea este o poartă către lumea unui copil, exact așa și nu altfel. Sunt prezente și micile drame existențiale, micile dezamăgiri, confuzii și temeri care există în structura fiecăruia, indiferent de vârstă. Romanul lui Mircea Diaconu poate fi o lectură excelentă de weekend.

Titlul romanului provine, cred eu, de la faptul că acțiunea cărții se petrece în mare parte iarna. Și așa începe cartea, cu ”la noi, când vine iarna”. Primul impuls când am început să citesc a fost faptul că m-am gândit la Moromeții lui Marin Preda. Niște Moromeți cu bocanci, poate, și un Niculaie prins în focul primei iubiri care îi este refuzată. Cumva, ești readus în atmosfera rurală asemănătoare cu cea din romanul lui Preda. Eroul principal, așa cum am zis și în introducere, este un copil până în 14 ani. Are propria lume din care vede suferințele părinților și problemele financiare, vede ipocrizia și urâțenia umană atunci când tatălui i este imputat să dea o parte din oile celui care i-a împrumutat berbecul ”primordial”, adică un unchi apropiat familiei. Copilul este martor și la degradarea mamei, care lucrează ca și croitoreasă pe niște bani de nimic; o vede cum plânge din orice.

Prima dragoste vine și ea tropăind a nerăbdare, curiozitate, fericire, ca în cele din urmă să se oprească în marșul molcom al tristeții și singurătății. Copilul devine confuz, întrebându-se dacă nu cumva tristețile fac parte din viață ? Adică oamenii sunt triști ? În mintea copilului care zburdă pe bicicletă și care citește scrisori de dragoste uitate într-o cutie, în magazie, se naște un hău nemărginit, un hău între el și lumea adulților, cea care este hidoasă, menită să calce în picioare sufletele inocente și frumoase. Este evident faptul că vorbim despre fortăreața unui copil și despre felul său de apărare împotriva lucrurilor care nu îi pot fi explicate sau nu pot fi înțelese. Atunci când tatăl, deși intelectual, este arestat de către securitatea comunistă, copilul nu pare înspăimântat, ci dimpotrivă. Rămâne mândru că are un așa tată, care are putea face ceva împotriva oamenilor care pun bocancul în gât. Toate acestea fără să fie, sigur, cimentate așa cum erau fixate în societatea acelei vremi.  Romanul este, fără îndoială, o reîntoarcere la copilăria fiecăruia dintre noi.

În clipa aceea m-aș fi dus la tata să-i spun că nu mai e pușca în ladă și că am găsit pisica închisă în casa mare. Mi-era însă frică de oamenii aceia de sub pat, care te apucă de picioare.

Tata zicea că le dă și oile, și prunele, și tot ce mai vor, dar să nu-i mai prindă prin curte, că sparge gardurile cu ei. Să-i cheme mama într-o zi în care el să nu fie acasă, să ia ce cred că e al lor și să dispară. Mama plângea. Zicea că trebuie să fim civilizați. Mă uitam afară și prin curtea albită de lună mi se părea că trec umbre, că toți fugarii din păduri s-au adunat în curtea noastră. Dar nu erau decât umbrele norilor de noapte. Era din nou liniște. Luna mai avea puțin și cobora și ea spre țările calde, așa că am vrut și eu să mă culc, dar doi ochi negri mă țintuiau în întuneric și mi s-a ridicat sângele măciucă și mi-a stat așa până ce mi-am dat seama că fratele meu e lângă mine în pat și are ochii negri.

-Auzi, cred c-ar trebui să-i spunem, a zis el.

-Adică să-i spun eu? am întrebat.

– Bineînțeles, n-ai fost și tu ?

Ne-am certat în șoaptă, ne-am întors spatele de două ori, am luat și trei ghionți, dar până la urmă am fost de acord ca el să scrie totul într-o scrisoare pe care eu să i-o duc tatii. Mi se făcuse somn și îmi scăzuse încăpățânarea. Când mi se face somn îmi scad toate defectele și sunt un băiat bun.

mircea-diaconu

Autor: Mircea Diaconu

Titlu:  La noi, când vine iarna

Editura:

Colecția: Fiction LTD

ISBN: 978-973-46-4038-6

Nr. pagini: 176

An apariție: 2013

Preț: 25.95 lei

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ruxandra A.
Redactor - editor SB

A absolvit Facultatea de Litere din București. E pozar amator și scrie fie poezie, fie proză. N-a publicat nimic deocamdată. Muzica rock e a doua lume în care se refugiază. Prima o reprezintă cărțile.

Număr articole publicate : 155