Mâna

_albastruÎşi aducea aminte cu nostalgie de copilărie. Fusese fericit, pasionat şi puţin timid. Întotdeauna mâinile sale erau pătate cu albastru. Cerneală, pastă de pix, tuş, vopsea. În special mâna sa dreaptă, cea cu care mâzgălea ore în şir tot ce îi ieşea în cale. Petele acelea greu de şters au devenit curând prilej de ironie pentru cunoscuţi. Acum orice zâmbet îl făcea să privească spre mână, căutând cu atenţie să descopere şi să şteargă o eventuală urmă de albastru. Atunci, demult, era încântat de realizările sale, de desenele uluitoare, după cum îi spuneau părinţii, pe care le realiza în cele mai neobişnuite locuri. Pereţii erau plini de schiţe albastre, camera devenise un acvariu populat cu fiinţe şi obiecte fantastice, scufundate într-o imaginaţie debordantă. La şcoală, profesorii îl apreciau şi-l priveau ca pe un viitor artist de mare talent. Toate caietele lui se transformaseră în blocuri de desen, formulele matematice se amestecau cu figuri geometrice complicate inventate pe loc, geografia munţilor şi oraşelor era ilustrată de el, caietul de biologie era populat de insecte extraterestre, uriaşe, agresive, ca într-un science-fiction modern. Se grăbea spre casă, mereu plin de idei noi, nemaivăzute altundeva. Umplea pagini întregi de desene, albul se transforma rapid în albastru, crea lumi noi aşa cum alţii respirau. Zilele treceau şi părinţii deveniseră îngrijoraţi. La şcoală, notele sale trădau dezinteresul, orele lungi în care stătea concentrat, aplecat peste colile de hârtie îl slăbiseră peste măsură. Mânca puţin, în grabă, gata să fugă imediat în camera de creaţie. Când părinţii reuşeau, foarte rar şi în urma unor insistenţe aproape de nervozitate, să-l alunge din casă, avea întotdeauna la un el un carneţel cu foi veline şi un set de creioane albastre, de diverse nuanţe. Se aşeza pe o bancă sau pe jos, privind câteva clipe către jocurile celorlalţi copii de vârsta sa, apoi începea să mâzgălească grăbit în carneţelul său. Atunci totul din jur dispărea, strigătele copiilor treceau pe lângă el, ignora praful ridicat de ei, era surd la chemărilor lor. Ironiile constante la care era supus le considera momente de invidie trecătoare. Râdea înfundat de plăcerea lor stupidă de a alerga după o minge nesupusă, de lipsa lor de talent. Devenise izolat, uimirea cu care era privit de profesori se transformase în îngăduinţă, tăcerile sale erau considerate deja semne clare de boală. Mâna dreaptă căpătase culoarea obsesiei sale, era imposibil de spălat, era marca personalităţii sale. La începutul liceului, pasiunea sa se răcise puţin. Putea schimba câteva vorbe cu colegii, îi era ruşine de mâna sa albastră, începuse să se uite după fetele din clasă. Reuşise chiar să obţină câteva rezultate bune la materii la care altădată doar desena figuri întortocheate, imposibile. Părinţii se bucurau pe ascuns de micile transformări şi îi încurajau discret progresele. Îi serbaseră ziua de naştere, invitând foarte multe cunoştinţe care aveau fete de vârsta lui. Petrecerea se desfăşurase după codul adolescenţilor, cu muzică tare, puţină băutură şi încercări constante de apropiere. Cadoul primit din partea părinţilor fusese o bicicletă albă, foarte scumpă, ideală pentru plimbări în natură. Nimeni nu îndrăznise să-i aducă ceva legat de pasiunea sa, părea să se fi născut un subiect tabu. Vremea trecea şi copilul de altădată devenea un adolescent înclinat spre studiu, pasionat de literatură şi istorie. Desenele din camera sa dispăreau pe rând, supuse unui regim strict de detenţie în mape voluminoase, în podul casei. Culoarea mâinii sale drepte se estompa, devenise bleu şi era aproape insesizabilă. Când aproape nimeni nu-şi mai amintea de trecutul său, fusese admis la facultatea de drept cu o medie foarte mare. Viitorul i se deschidea în faţă, visul albastru se destrămase în lupta cu cotidianul. Când se angajă consilier juridic la o celebră firmă din oraş, trecuse în perioada gri a existenţei sale. Costumele, cravatele, ciorapii, maşina, toate erau gri cu irizaţii metalice. Avea o iubită la birou, îşi petrecea zilele ca un tânăr obişnuit, dansând împreună cu ea prin cluburi, abonat la o sală de fitness, făcând excursii lungi şi costisitoare. La serviciu era remarcat pentru faptul că purta întotdeauna la el o tabletă în care-şi nota totul, pornind de la programul de întâlniri săptămânale şi terminând cu orice problemă personală. În ultimii ani, nu a fost văzut niciodată să ţină un stilou în mână, decât atunci când era absolut necesar să semneze o hârtie importantă. Părinţii aşteptau nerăbdători să se însoare, să se aşeze la casa lui, ca orice om normal. Nu aveau emoţii în privinţa asta, dar erau grăbiţi, ca muritorii. Într-o zi a fost observat cum îşi ştergea disperat mâna dreaptă. Stiloul împrumutat, cu care semnase un proces verbal, era spart şi se scursese puţin pe degetele sale. Determinarea cu care o făcea, folosindu-se de o batistă albă, nu trecuse neobservată de un coleg care tocmai intrase în birou, aruncând o ironie subtilă: ce faci, eşti în clasa întâi? Sperietura de pe faţa lui dispăruse atunci când mâna sa revenise complet la culoarea iniţială. A doua zi, o ploaie torenţială îl surprinsese chiar când parcase maşina în faţa clădirii de birouri. Distanţa scurtă până la intrare nu a fost suficientă pentru a scăpa neudat. În hol, îşi zări, neaşteptat, iubita ieşită la o ţigară. În timp ce se îndrepta spre ea, îi observă privirea mirată, aţintită către mâna sa dreaptă. Instinctiv se uită şi el în aceeaşi direcţie, cu disperarea din ziua precedentă. “Nu, nu picăturile de ploaie sunt albastre, e doar returul visului care se scurge prin vene“. Nu îşi mai amintea dacă fusese un gând sau un strigăt.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 6

Comentarii

  1. Mammma spune:

    Si-a regasit calea.