Maestrul de go – Yasunari Kawabata

Acest articol a fost publicat de Semn Bun pe 16.09.2014 în rubrica Recomandare de lectură și are asociate următoarele etichete: , , , .

 

6151Până să mă apuc efectiv de lecturarea romanului, Maestrul de go de Yasunari Kawabata mă apăsa ca o povară, mă intimida şi îmi crea o stare de disconfort datorată nu subiectului cărţii, ci mai degrabă temerii că nu voi reuşi s-o apreciez la adevărata sa valoare. Acum, însă, pot vedea de ce însuşi Kawabata şi-a declarat acest roman ca fiind cel mai bun roman al său. Este dureros de frumos.

Fiind primul scriitor japonez laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1968, Yasunari Kawabata este mai degrabă cunoscut cititorilor occidentali datorită romanelor „Ţara zăpezilor” (Humanitas, 2007), „Frumuseţe şi întristare” (Humanitas Fiction, 2013) sau „O mie de cocori” (Humanitas, 2000). Întrucât, printr-un rezumat simplist, în „Maestrul de go” chiar este vorba despre jocul de go, un joc specific japonez, mult mai complicat decât şahul şi cumva nepotrivit cu spiritul occidental (după cum declară şi Kawabata prin intermediul personajului Uragami, ziaristul amator de go care relatează întreaga desfăşurare a partidei pentru publicul larg:

„E poate hazardat să iau ca exemplu un american începător, dar se poate spune că, în general, apusenii nu au destul kiai. În Japonia, goul e mai mult decât un simplu joc, un divertisment, a devenit o Cale şi o Artă.”)

se pare că acest roman nu s-a bucurat de o recunoaştere atât de mare pe plan internaţional precum cele amintite mai sus. În mod paradoxal, pentru mine, o necunoscătoare în tainele goului, „Maestrul de go” mi s-a părut o carte accesibilă, deosebit de frumoasă, care poate fi citită pe două niveluri: cel de bază, în care accentul cade pe relaţiile interumane, pe tema bătrâneţii şi a morţii şi pe înlocuirea vechiului cu noul, şi un nivel superior, accesibil cu precădere jucătorilor profesionişti de go, întrucât Kawabata relatează una după alta mutările decisive de pe goban ale celor doi oponenţi.

În calitate de cititor nefamiliarizat cu goul, mi-a venit în ajutor „Prefaţa” semnată de traducătorul Flavius Florea, în care sunt explicate regulile de bază ale acestui joc. M-am bucurat că am putut savura această carte şi astfel mi-am dat seama că o mare nedreptate i s-a făcut de-a lungul timpului: faptul că a fost destul de ocolită în favoarea altor opere ale lui Kawabata. Partida de adio dintre maestru şi succesorul său are o semnificaţie ce depăşeşte orice considerente legate strict de jocul de go. Această înfruntare este cu atât mai crâncenă cu cât simbolizează o Japonie în plin proces de modernizare, dar în cadrul căreia vechile tradiţii nu sunt uitate, ci se realizează un melanj armonios între vechi şi nou, între tradiţia japoneză şi influenţele străine.

„În camera unde se desfăşoară partida, atmosfera e apăsătoare ca sub aripa unui spirit rău; stând pe coridor, îmi arunc din întâmplare privirile spre grădina inundată de soarele văratic, unde o domnişoară îmbrăcată modern azvârle cu un aer plin de candoare bucăţele de pâine crapilor din lac şi am senzaţia unui lucru bizar, parcă din altă lume.”

Există multe nuanţe subtile în cele aproape 200 de pagini ale cărţii, care evidenţiază această discrepanţă dintre lumea cea veche şi lumea cea nouă, începând chiar cu cei doi jucători. În momentul în care se dispută partida, Meijin este un bărbat la şaizeci şi cinci de ani, mic de statură, uscăţiv, în ochii căruia sclipeşte viu flacăra inteligenţei. Maestrul este un om tăcut, meditativ, care „nu cunoscuse limitarea timpului” de-a lungul carierei sale. Oponentul său, Ōtake 7-dan, pare opusul meijinului. Acesta este un bărbat la treizeci de ani, corpolent, cu faţa rotundă, foarte volubil şi glumeţ. De asemenea, şi foarte agitat. Fiecare din cei doi bărbaţi îşi reprezintă epoca. Rezultatul este nu un conflict distructiv, ci o îmbrăţişare a celei din urmă de cea dintâi. Şi probabil calea cea mai potrivită pentru a fi urmată de un popor.

Fără alte adăugiri, „Maestrul de go” mi-a plăcut enorm, mi-a deschis din nou mintea şi sufletul la subtilităţile spiritului japonez şi m-a făcut să regret, într-o oarecare măsură, că în România nu există o asemenea disciplină într-un sport care să fie numai al nostru. Yasunari Kawabata reuşeşte să surprindă şi să depăşească cu măiestrie acea linie aproape invizibilă care separă ideea de go ca simplu joc, şi go ca michi (Cale) de urmat în viaţă. Meijinul îşi trăieşte întreaga viaţă după principiile goului, iar atunci când se află în faţa gobanului, spiritul său este cel mai viu şi străluceşte cel mai puternic. Goul înseamnă artă, iar arta devine nemuritoare.

„Aceste poze păreau ireale, poate şi pentru că erau ale unui om ajuns la capătul luptei tragice pentru desăvârşire în arta sa, desprins de aproape tot ce era material. Surprinsesem probabil în ele faţa celui predestinat martiriului. După cum arta lui Shūsau meijin a ajuns la capăt odată cu partida de adio, tot aşa i s-a sfârşit parcă şi viaţa.”


 Autor: Yasunari Kawabata
Titlu: Maestrul de go
Prefaţă: Flavius Florea
Traducere şi note: Flavius Florea
An aparitie: 2014
Pagini: 216
Editura: Humanitas Fiction
Colectie: Raftul Denisei
Pret: 25 lei

Sursa foto aici.

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semn Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Comments are closed.