„La un moment dat ea a vorbit cu voce tare şi a spus:
Dacă eu… ţi-aş fi mamă, nu te-aş lăsa să pleci”
Elsa Morante, L`Isola di Arturo
Îi spuneam simplu, Franco.
Lunganul cu fruntea înaltă, privirea de cruciat şi obrazul asprit de fluxurile şi refluxurile briciului ne învăţase să clădim castele cu turle, să plutim pe crestele valurilor şi să ne ascundem în nisip. Ne camuflam atât de bine, încât puteam să simţim prin toţi porii zbaterile telurice ale hăului de sub noi, să ascultăm nechezatul unicornilor şi zgomotul surd al copitelor ce răscoleau cenuşa Etnei. Stăteam nemişcate ceasuri întregi încercând să prindem furtunarii ce zburau razant cu plaja. Aveam veleităţi de scoici şi suflete de amazoane…
Îi plăcea să ne citească înainte ca soarele să arunce ultima suliţă pe peretele scorojit al odăii. Ştiam toate campaniile lui Napoleon şi conţinutul scrisorilor sale către Josephine, păşeam pe urmele lui Don Quijote şi o invidiam pe Dulcineea, vedeam cu ochii minţii roua de pe gleznele lui Huckleberry Finn şi întindeam mâna prin întuneric pentru a atinge buclele doamnei O`Harra. Înlănţuite sub aşternut, ascultam vuietul mării, care, uneori era acoperit de sirena unui vapor ce se pregătea să intre în radă. Franco se oprea pentru o clipă, atent ca un lup ce simţea chemarea haiticului, apoi îşi potrivea ochelarii pe nas şi relua lectura. Abia când îi simţeam pe frunte ţepii aspri ai obrazului ştiam că piesa luase sfârşit, fără aplauze şi fără reverenţe. Sufla în flacăra lămpii, aşeza cartea pe noptieră şi se strecura în odaia lui, de unde-l auzeam tuşind înfundat.
De fiecare dată când se întorcea, căţeluşa pe care el o găsise abandonată pe drumul ce leagă Torre di Mezzo de Punta Secca şi pe care o botezasem Maya, intra într-o stare de agitaţie. Ai fi spus că toţi puricii din univers şi-au găsit refugiul în câlţii ei negri din spatele urechilor, de unde plecau în campanii organizate spre pata albă, surghiunită în vârful cozii ca un atol în mijlocul oceanului de smoală. O luam în braţe, îi smotoceam blana şi-i spuneam surorii mele să pregătească ibricul, apa, frunzele de mentă, vreascurile şi chibriturile! Până când, într-o zi, Maya-Puricoasa fu înghiţită de un val ticălos, în timp ce căutam printre stânci crabi şi arici de mare. Am înmormântat-o în nisip, ca să asculte şi ea nechezatul unicornilor…
Ştiam că urma să plece din nou. Simţeam mirosul de briantină, îi vedeam pipa Peterson golită de tutun, valiza din piele roasă cu gura deschisă şi-i dibuiam pantofii, care, deşi lustruiţi, aveau ridurile mai adânci decât Marele Canion. Şi atunci, îmi venea să urlu, să-l implor să mai rămână, să-i cad în genunchi, să ne mai spună o dată povestea în care fiul Letiţiei sfârşea pe o insulă cu nume de sfântă, să-i arăt că ştiu legea lui Arhimede şi să-i promit că-n două zile voi învăţa să recit „Corbul şi vulpea” în limba latină. Dar n-am făcut-o. L-aş fi dezamăgit.
În inima mea de copilă, cadenţa paşilor săi care se pierdeau pe cărarea ce duce spre sat, se simţeau ca loviturile de ciocan pe o potcoavă ghinionistă, făcându-mi tâmplele să tresară şi sufletu-mi să se inunde cu o ploaie cu gheaţă.
Ca-n ziua aceea în care plecase pentru totdeauna…
sursa foto: „Les sœurs du mer”, by Gina Iacob (Oil on Canvas)
