Le scaphandre et le papillon. Agățați-vă de umanitate și veți supraviețui!

001Am văzut Le scaphandre et le papillon (2007) / Scafandrul şi fluturele acum mai bine de șapte ani, la un festival de film francez. Mi-amintesc perfect seara aceea. Filmul se terminase, curgea genericul, se-aprinseseră luminile în sală și totuși nimeni, dar absolut nimeni nu se mișca. Nu se auzea nicio vorbă, niciun foșnet de pungă, nicio sonerie de telefon. Spectatorii s-au ridicat încet, pe rând și au rămas în picioare, cu ochii pironiți în ecran. M-am ridicat și eu și-am stat neclintită până la ultima imagine, până și cel din urmă acord al muzicii s-a stins… Lumea a început să iasă din sală într-o liniște mormântală, nefirească pentru ieșirea dintr-un cinema arhiplin. Am văzut mulți ochi înlăcrimați în mulțimea aceea amuțită, dar, mai mult decât atât, am văzut chipuri transfigurate, iluminate ca de o revelație dureroasă și adâncă, imposibil de transpus în cuvinte. Așa mă simțeam și eu, mută… Am ieșit din cinematograf cu certitudinea că în acea seară trăisem ceva foarte important; am cumpărat cartea și am devorat-o în aceeași noapte. Și atunci, și mai târziu, am vorbit puțin sau deloc despre film sau despre carte, pentru că, în mod evident, Le scaphandre et le papillon mă făcuse knockout.

Am avut curaj acum, cu distanța anilor, să-l revăd și a avut (aproape) același efect emoțional, chiar dacă știam povestea, chiar dacă îmi aminteam limpede replicile care mi se scrijeliseră în memorie și imaginile care-mi rămăseseră pe retină. Am avut aceeași senzație – de adevăr prețios și mult prea lesne uitat; filmul mi-a amintit care este valoare vieții și care sunt, de fapt, lucrurile care contează; m-a pus în față unei lecții pe care numai o mare întâlnire (cu un om, cu o carte sau cu un film) ți-o poate da. Undeva pe un forum, cineva scria că Le scaphandre et le papillon ar trebui văzut o dată pe an, ca o terapie – poate dură, dar sigură – pentru deznădejde, plictiseală sau pesimism. Într-adevăr, efectul de duș rece pe care acest film îl are la nivelul conștiinței și al conștientizării este uluitor, poate și pentru că este dureros de frumos. Knockout–ul este total – vizual, sonor, emoțional, mental, senzorial…

Dar să-o luam cu începutul… Jean-Dominique Bauby are 42 de ani și e pe vârful valului. Fiind redactor-șef al revistei ELLE, e înconjurat de cele mai frumoase manechine ale lumii și se învârte natural în cele mai cosmopolite cercuri pariziene; are doi copii superbi care-l adoră, o iubită fermecătoare și o decapotabilă nou-nouță. Viața lui poate fi considerată un exemplu strălucitor de succes social. Dar caruselul amețitor se oprește brusc și fără niciun avertisment – un accident vascular cerebral îl aruncă într-o comă prelungită, din care iese miraculos, dar… în totalitate paralizat. Cu toate că nu mai poate mișca, vorbi sau mânca, este perfect conştient şi toate facultăţile sale intelectuale sunt intacte. Boala e foarte rară și se numește locked-in syndrome, pentru că cei atinși sunt (și se simt) închişi în interior, încuiați pe dinauntrul propriului lor corp inert. Jean-Dominique Bauby este, însă, un norocos – poate clipi din ochiul stâng și, astfel, poate comunica cu cei din jur. Clipește o dată pentru da și de două ori pentru nu. În acest fel, dictează – literă cu literă – cartea Le scaphandre et le papillon. Moare la începutul lui martie 1997, la zece zile după ce cartea sa vede lumina tiparului, după aproape un an și jumătate de prizonierat în propriul trup. Cartea devine bestseller internațional, e tradusă în 30 de limbi și se vinde în peste un million de exemplare. Povestea lui se transformă în scenariu, iar filmul câștigă 74 de premii peste tot în lume și primește alte 65 de nominalizări.

002Viața bate filmul, nu-i așa?! Toate astea nu sunt dintr-un scenariu, ci sunt faptele, așa cum s-au întâmplat – povestea este adevărată, iar personajele sunt 100% reale. Sublimul vine însă din felul în care Le scaphandre et le papillon a reușit ceva aproape imposibil – a transformat această întâmplare absolut tragică într-un omagiu adus vieții și bucuriilor ei. Încătușat în corp, ca-ntr-un costum de scafandru, cu care se scufundă în imponderabilitatea din adâncul oceanului, spiritul e liber și zboară ca un fluture ce mângâie cu aripile petalele multicolore ale florilor de camp, sub lumina incandescentă a apusului. Zbaterea ploapei, asemeni bătăii din aripi a fluturelui, este calea de evadare, e semnul de viață, de conștiență și prezență. În afară de ochi, mai am două lucruri care nu sunt paralizate – imaginația și memoria, spune Jean-Dominique în monologul său interior, iar această concluzie pare a fi una dintre cele mai importante lecții pe care un om le poate învăța într-o viață. Imaginația și memoria mă ajută să scap de costumul de scafandru, adaugă el și vedem, prin ochii minții lui, toată splendoarea vieții, toate frumusețile și bogățiile pe care memoria și imaginația i le pun la dispoziție.

003

Filmul ne vorbește despre cele două comori uriașe, de care uităm adesea, dar pe care le purtăm în noi, chiar și-atunci când nu mai avem nimic, când am pierdut tot și suntem ostatici în propria noastră viață. Libertatea e a spiritului, nu a trupului, ne reamintește zguduitor Le scaphandre et le papillon și nu e nevoie de o tragedie medicală ca să știm că e așa. Captivitatea poate fi de multe feluri – tatăl lui Jean-Dominique este prizonier în propria casă, datorită vârstei și a… scărilor, iar unul dintre vizitatorii săi a fost ținut câțiva ani ostatic în Beirut. Acesta îi mărturisește că a supraviețuit pentru că s-a agățat de propria-i umanitate… Agățați-vă de umanitate și veți supraviețui este sfatul lui și îndemnul acesta te urmărește, pentru că nu ai cum să nu te-ntrebi, ce este, de fapt, umanitatea din tine?! Nu sunt, oare, chiar imaginația și memoria cele două resurse inepuizabile, cele două izvoare nesecate din care te poți adăpa pentru a te ține în viață, chiar și în cele mai negre condiții?

Cu toate că, în cea mai mare parte a filmului, vedem lumea prin ochiul subiectiv al celui țintuit în imobilitate, Le scaphandre et le papillon are capacitatea de a ne ridica din pat sau din scaunul cu rotile și de a ne purta în alte realități, paralele, misterioase și fascinante, ascunse privirii imediate. În același timp, filmul este plin de umor, un umor fin și inteligent, ironic și autoironic, îmbibat de o detașare asumată, lipsită de orice dramatism sau emfază. Tocmai de aceea, de la un moment dat, putem face abstracție de situația terifiantă a personajului principal, înțelegând astfel că nu vedem un film despre sindromul locked-in, ci despre orice formă de prizonierat.

Cine nu s-a simțit, măcar o dată, captiv în propria carapace, într-o anumită situație sau conjunctură de viață? Dacă m-ai vedea cum stau și nu respir, uscat și imobil, captiv în inutil…, spune într-unul dintre versurile sale cantautorul Adrian Berinde, amintindu-ne de captivitatea în inutil, la fel de devastatoare ca oricare alta. Oare nu (suntem) putem fi, oricare dintre noi, ostatici ai propriilor obișnuițe, credințe și auto-limitări, sau prizonieri ai trecutului – cenușă a nimicniciei, cum i se spune în film? Oare înainte am fost orb şi surd sau a fost nevoie de lumina necruţătoare a dezastrului ca să îmi pot găsi adevărata natură?, se întreabă dureros Jean-Dominique și interogația lui are efectul unui pumnal. Chiar e nevoie de o nenorocire ca să ne întoarcem la adevărata noastră natură, la a iubi, a fi prezenți și a ne trăi viața cu ochii larg deschiși, pentru a putea vedea frumusețea și măreția lucrurilor și gesturilor mărunte? Azi mi se pare că toată viața mea n-a fost decât un șir de eșecuri. Femeile pe care nu am fost în stare să le iubesc, șansele pe care le-am ratat, momentele de fericire pe care le-am lăsat să treacă pe lângă mine – ca la o cursa de cai, al cărei rezultat îl știi dinainte și totuși nu pariezi pe câștigător…, este doar una dintre mărturisirile bărbatului ajuns din vârful gloriei direct în groapa neputinței. Oare de ce sună atât de cunoscut?!

Cel care semnează regia acestui film năucitor este nonconformistul Julian Schnabel, americanul născut în Brooklyn, New York, care a învățat limba franceză pentru a face acest film. Licenţiat în arte plastice, Julian Schnabel și-a făcut un renume ca pictor, înainte de a fi cunoscut ca regizor de film. Lucrările sale au fost prezentate în colecţii la diferite muzee din lume, pe la mijlocul anilor ‘80 fiind considerat o figură importantă în mişcarea neo-expresionistă. Formarea sa de artist plastic se vede cu prisosință în frumusețea, plasticitatea și expresivitatea cu care este construit filmul. Viaţa nu poate fi alcătuită doar din durere, haos sexual şi vid. Trebuie să mai existe şi altceva, a mărturist Schnabel că a fost gândul care l-a călăuzit în lucrul la Le scaphandre et le papillon, iar viziunea sa regizorală inedită a intensificat frumusețea excepțională a cărții, scria Wall Street Journal. Scenariul este semnat de Ronald Harwood, care este o somitate în materie, mai ales când e vorba despre adaptări – scenariile de la Dragoste în vremea holerei (2007) sau Pianistul (2002) fiind realizate tot de el. De asemenea, camera (care este absolut exceptională, dând aerul și unicitatea filmului) a fost condusă de mâna unui director de imagine de geniu – polonezul Janusz Kaminski, cel care a semnat imaginea și la Salvati soldatul Ryan (1998) și Lista lui Schindler (1993).

004În distribuție, îl vedem pe actorul francez Mathieu Amalric, în rolul lui Jean-Dominique Bauby, o alegere rafinată și, cu siguranță, infinit mai inspirată decât propunerea inițială în varianta hollywoodiană – Johnny Depp. Protagonistul este înconjurat de o pleiadă de femei superbe și speciale, întrupate cu același rafinament și subtilitate de franțuzoaicele Emmanuelle Seigner (Céline) și Anne Consigny (Claude), precum și de canadianca Marie-Josée Croze (Henriette). O apariție memorabilă și emoționantă este cea a imensului actor suedez Max von Sydow în rolul tatălui lui Jean-Dominique, alintat atât de tandru cu diminutivul Papinou (Tăticu’). Scena în care fiul își bărbierește bătrânul tată poate fi considerată una dintre cele mai delicate și frumoase ilustrări ale relației tată-fiu aduse vreodată pe ecran, iar dialogul lor telefonic este, cu siguranță, punctul culminant afectiv al întregului film. 005Monologul chircit de durere și neputință a tăticului Max von Sydow are o intensitate emoțională și o vibrație profundă atât de copleșitoare, încât înțelegi organic, cu toată ființa, imaginea sugestivă a blocurilor uriașe de gheață care se desprind sfâșietor și se prăbușesc în mare.

Chiar și numai în treacăt, merită amintite și mulțumirile speciale pe care realizatorii filmului i le aduc lui Tom Waits și formației irlandeze U2, pentru că întreaga coloană sonoră a filmului este impecabilă și desăvârșit armonizată cu suflul interior al poveștii.

006Le scaphandre et le papillon este un film-eveniment, care are forța de a schimba iremediabil felul în care pot fi definite viața, libertatea, sufletul omenesc… După ce vezi acest film, parcă devine evident că tu-cel adevărat nu ești tu-cel din oglindă, ci tu-cel din interior, cel care locuiește în corpul tău, ca-ntr-un costum de scafandru; conștientizezi că o clipire de pleoapă poate fi de mii de ori mai prețioasă decât toate bogățiile și onorurile lumii; te scuturi ca după un vis urât, refuzând coma autoindusă în care te complaci uneori, atunci când accepți să fii un simplu spectator al propriei vieți; te cutremuri, înțelegând că oricui i se poate întâmpla orice, oricând și că, în absența prezenței conștiente, vor exista mereu dureros de multe lucrurile pe care nu le vei mai putea îndrepta niciodată; îți reamintești de ce dorința de a muri este un gând jignitor și obscen – indiferent în ce situație ai fi; într-un cuvânt, este un film după care s-ar putea să nu mai fi niciodată la fel. Ceea ce nu e nici pe departe puțin lucru!

Dacă ar fi fost știre de televiziune, ar fi trebuit ca prezentatorul să ne avertizeze că urmează imagini ce ne pot afecta emoțional. Dar Le scaphandre et le papillon este un film artistic și, ca orice artă, chiar are menirea de a stârni emoția și de a ne deschide mintea în afara zonei noastre de confort. Iar dovada cea mai grăitoare a faptului că filmul își îndeplinește magistral misiunea este înșăși starea cu care rămâi amuțit la genericul de final – te simți minunat și oribil, în aceeași măsură, recunoscându-te deopotrivă în fluture și în scafandru.

Surse: aici și aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Colaborator SB

Absolventă a Academiei de Teatru și Film București și premiată la secțiunea proză scurtă în 2013 la Concursul de debut literar IDC, Dana scrie despre film, pe care-l consideră, asemeni cărții, un prieten pe viață: „În această rubrică nu fac critică de film, ci doar vă vorbesc despre câțiva dintre prietenii mei”. Dana e pasionată de astrologie, artă și călătorii.

Număr articole publicate : 16