Iris

_irisMă oprisem să beau o cafea şi să mă încălzesc puţin. Era pentru a doua oară în acea zi. Vântul potrivnic şi fulgii mici şi duri de zăpadă îmi transformaseră faţa într-o mască roşie. Căutarea unor pasteluri devenise o problemă de viaţă şi moarte, iar găsirea lor înainte de sărbători, un miracol de împlinit. Ideea unui desen de dimensiuni mari, intens colorat, mă bântuia de multă vreme şi cele câteva zile libere păreau să-mi acorde timpul necesar. Vedeam deja corabia cu vopsea scorojită eşuată în deşert, înconjurată de maci roşii care năpădiseră misterios locul.

Apă, soare şi drog. Imaginaţia se zbătea nestingherită deasupra mea. Cafeaua fierbinte îmi trezea energiile depozitate undeva în jurul taliei şi oferea minţii limpezimea necesară pentru a identifica următoarea destinaţie. Bineînţeles, pentru asta eram ajutat şi de internetul de pe telefon. Masa joasă, atmosfera prietenoasă şi semi-urgia de afară, m-au făcut să întârzii, lăsând corpului câteva momente în plus de relaxare. Simţeam o cădură plăcută pe faţă şi cred că era o reacţie normală la diferenţa de temperatură. Doar doi clienţi, abonaţi ai unui ziar de scandal, mai îndrăzneau să piardă timp preţios. Un post de radio cunoscut de consumatorii de muzică lentă, întreţinea şoptit atmosfera.

Mi-am aprins o ţigară, din acelea lungi şi care ard încet minute preţioase, mijlocul perfect de fragmentare a orelor în clipe suportabile. Primul fum, plutind în aerul lipsit de curenţi, a fost ca o binecuvântare a organismului privat de otrava zilnică. Uşoara ameţeală survenită imediat, mi-a amintit de încercările mele de a renunţa la obicei. Când mă simţeam perfect protejat de fumul dens din jurul meu, uşa cafenelei s-a deschis şi o tânără şi-a făcut o apariţie spectaculoasă. Convins că mare parte din impresia iniţială era datorată şi ameţelii, o priveam insistent, lipsit de şovăiala timidă, altfel obişnuită. Speram să nu fiu observat, să nu-mi zărească ochii holbaţi ridicol la ea. Un palton lung, negru, cu nasturi uriaşi, descheiaţi, spicat cu câţiva fulgi argintii netopiţi, aproape atingea podeaua, lăsând impresia că urmeză să o măture cu atenţie. Faţa îi era nefiresc de albă, părul negru, bogat, se lăsase cu greu strâns la spate. Îmi trecu prin minte o comparaţie cu o lumânare neagră care ardea palid, cu o lumină albă, de neon. Ochii îi erau accentuaţi de un rimel gros, negru şi el, pleopele erau şi ele de aceeaşi culoare şi păreau că atârnă greu, simptom premergător unui somn lung, lipsit de vise. Rujul avea o nuanţă închisă şi speram din tot sufletul să nu fie negru şi el. Când încercam să-mi dau seama de unde senzaţia de deja-vu, i-am văzut ochii şi mi-am amintit de ea. Avea ochii albaştri, dar atât de deschişi încât erau aproape imposibil de observat, ca ai unui orb lipsit de prejudecăţi.

Era o fostă colegă de liceu. Atunci, demult, îi spuneam Iris, din cauza ochilor care păreau lipsiţi de acest element atât de important pentru personalitatea noastră. Nu înţelegeam de unde provenea această atracţie nouă, misterioasă şi ciudată, pentru o culoare atât de semnificativă. Amintirile îmi desfăşurau prin faţă un film vechi, cu o tânără aproape blondă care purta, atunci când nimeni nu o mai făcea, roz. Era delicată, plină de o prospeţime uşor dulceagă, dar care nu avea nimic ridicol sau siropos în ea. Schimbarea era totală, ameţitoare şi eram convins că în clipele imediat următoare ea se va roti puţin pentru ca marginea paltonului să ne atingă cu magie neagră. Cei doi clienţi erau cu gura căscată, ca doi spectatori ai unei întâmplări neverosimile. Ziarele, pline de ştiri bombă, deveniseră anoste ca nişte cărţi cu mii de pagini goale. Fumul se ridicase către tavan şi mă simţeam descoperit, singurul personaj aflat în lenjerie de corp la o petrecere fastuoasă. Iris se aşezase la o masă în apropiere, iar eu îmi doream nespus să mă duc la ea, cu riscul ca gestul meu să fie interpretat greşit de cineva. Nu reuşeam să mă ridic, eram ca o statuie grecească de granit, fermecat şi transformat de privirea goală a vrăjitoarei de lângă mine. Mâinile ei cu degete lungi şi transparente se jucau cu ambalajul unui pachet de ţigări nou, nedesfăcut. Unghiile negre şi un inel gros, negru mat, completau fără să mai fie nevoie, o imagine stranie.

Am tras imediat câteva fumuri în piept, am suflat fumul cât de încet am putut, pentru a mă ascunde. Aveam nevoie de un răgaz de gândire, eram în căutarea unei soluţii, oscilând între o ieşire discretă şi o abordare zâmbitoare, deşi această reacţie era cât se poate de nepotrivită. După câteva clipe care mi s-au părut extrem de lungi şi eforturi fizice supraomeneşti, am reuşit să mă ridic, să ajung la măsuţa ei, să mă aşez lângă ea, atent să nu deranjez. Ne priveam în ochi, deocamdată ca doi străini, ea mirată de îndrăzneala mea, eu şocat de imaginea ei. Continua să se joace cu pachetul de ţigări. După câteva momente, la fel de dense şi năucitoare pentru amândoi, ea părea să mă recunoască şi un zâmbet, pe care l-aş descrie ca fiind amar, se năştea cu greutate pe buzele ei. “Ce e cu tine, Iris? De ce culoarea asta?”, m-am trezit şoptind cu o teamă şi nesiguranţă pe care nu le puteam masca. Buzele ei se mişcau, dar cuvintele le-am auzit târziu, când deja plecasem, reluând căutarea unor pasteluri colorate intens. “Din cauza ochilor mei. Nu se asorta nimic la ei.”

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 6