Henri Troyat – Ivan cel Groaznic

ivan_cel_groaznic_180

Cartea “Ivan cel Groaznic” de Henri Troyat este o incursiune în viaţa uneia dintre personalităţile istorice cele mai tulburătoare ale secolului al XVI-lea, şi anume ţarul Ivan al IV-lea al Rusiei, supranumit încă de pe vremea sa drept “Ivan cel Groaznic”. Această minuţioasă biografie a unui personaj aflat la limita dintre legendă, mit şi realitate redă cititorilor pasionaţi de (şi nu numai) o faţetă mai puţin cunoscută a ţarului. Pe lângă prezentarea luptelor, a înfrângerilor şi a cuceririlor lui Ivan cel Groaznic, Henri Troyat oferă detalii interesante de ordin psihologic şi din viaţa personală a ţarului, ce au rolul de a explica întrucâtva acţiunile atât de contestate ale personajului.

Biografia parcurge întreaga viaţă a temutului conducător, începând cu copilăria, perioadă care este de cele mai multe ori omisă din prezentarea vieţilor oamenilor din acea epocă, dar care, în situaţia lui Ivan al IV-lea, apropie cititorul de personaj şi îl ajută pe acesta să găsească justificarea pentru actele lui cumplite în suferinţele şi lipsa de afecţiune din copilărie. Într-o lume a jocurilor politice şi a setei pentru putere, copiii sunt neglijaţi sau lăsaţi pe mâna slugilor. Ivan al IV-lea îşi pierde părinţii încă de mic şi reaminteşte acest lucru în majoritatea discursurilor ţinute în faţa poporului său drept o justificare a gesturilor sale sau, mai degrabă, o răzbunare pentru lucrurile de care a fost privat.

Înalt şi slab, cu nasul acvilin, cu faţa alungită de o barbă brună bătând în roşcat, îşi fascinează interlocutorii cu ochii săi mici, albaştri şi pătrunzători, adânciţi în orbite. Părul negru îi cade lung de o parte şi de alta a feţei şi e tăiat scurt la ceafă. Uneori, un fior străbate această fizionomie cu trăsături dure. Se şopteşte că bea mult şi că alcoolul îi dezechilibrează nervii, deja zdruncinaţi de o copilărie nefericită şi permanent ameninţată.

[…] din primii ani ai domniei sale, Ivan afirmă un spirit de ordine şi voinţă de a domina care îi uimesc pe cei din jurul său. Cum a putut acest tânăr, privat de afecţiune şi de îndrumare în copilărie, instruit la voia întâmplării de scribii palatului, împins la misticism de Macarie, ca imediat după urcarea sa pe tron să fie atât de pătruns de rolul său de suveran? Chiar cei care îi critică în taină violenţa, despotismul, cruzimea sunt nevoiţi să recunoască faptul că au în faţa lor un veritabil conducător de popoare.

Porecla de “cel Groaznic” îi este dată lui Ivan al IV-lea pe bună dreptate ca urmare a gesturilor lui de cruzime, multe dintre ele izvorâte din pur capriciu sau teribilism. Schimbările de atitudine faţă de cei care îl înconjoară, indiferent că este vorba despre familie, boieri, monahi sau oameni din popor, dezvăluie o personalitate impulsivă, irascibilă, greu de înţeles.

Furios că este tulburat în izolarea sa pentru lucruri mărunte, Ivan îi jigneşte pe trimişi, pune să li se lege mâinile la spate, le toarnă pe cap alcool clocotit şi, trecând de la unul la altul cu o lumânare de seu, le dă foc la păr şi la barbă. Apoi, punând să fie dezbrăcaţi cei şaptezeci de bărbaţi, el ordonă să fie întinşi goi, în şir, pe jos.

[…] Ivan păstrează neînduplecat amintirea umilinţelor din trecut. Stă în caracterul lui să poată manifesta uneori o indulgenţă de moment, dar să nu uite niciodată definitiv. Duşmanii pe care i-a iertat o dată nu se bucură de o securitate absolută, ci de o amânare care poate fi oricând revocată. Chiar când ei se culcă pe o ureche în deliciile impunităţii, el îi urmăreşte, cu coada ochiului, urându-i în tăcere.

[…] el îi trimite o scrisoare mamei prinţului Vladimir Andreievici, ambiţioasa prinţesă Eufrosina, ca s-o felicite pentru succesul repurtat în Lituania de fiul ei iubit. Apoi, răzgândindu-se, o obligă pe bătrâna femeie să îmbrace vălul de călugăriţă, o exilează la Belozersk şi pune să fie înecată în lac.

Prinţul Piotr Ceniatov, care s-a refugiat într-o mănăstire, este găsit acolo şi supus torturii. Este fript pe încetul pe un talger care se roteşte şi i se vâră ace sub unghii. Ivan Pronski, un general acoperit de glorie, este înecat. Tiutin, vistiernicul statului, este tăiat în bucăţi împreună cu soţia sa, cu cele două fiice şi cu cei doi fii mai mici. […] Alte familii de vază împărtăşesc aceeaşi soartă. […] Femeile din popor sunt violate înainte de a fi date morţii. Cadavrele zac pretutindeni, la răscruce de drumuri, fără ca cineva să cuteze să îngroape creştineşte pe “duşmanii ţarului”.

Însăşi înfăţişarea lui Ivan cel Groaznic şi “accesoriile” pe care le poartă cu sine (de exemplu, ţepuşa) îi intimidează pe interlocutorii lui. Imprevizibilul deciziilor şi gesturilor lui stârnesc o permanentă teamă în cei care au de-a face cu ţarul. Nu se ştie niciodată dacă vei fi terorizat sau ucis după o simplă discuţie amicală cu acesta. Cartea reuşeşte să transmită toate aceste emoţii prin focusul pe care Henri Troyat îl pune pe anumite detalii.

Ivan cel Groaznic este descris în biografia lui Henri Troyat nu numai fizic sau prin comportament, ci şi prin locuinţa sa. După ce se mută din Kremlin pe fondul unui sentiment de paranoia conform căruia nu mai este în siguranţă acolo, Ivan pune să se construiască o nouă locuinţă pentru sine şi familia sa la Alexandrovskaia Sloboda. Aceasta reflectă, după cum subliniază în mod explicit şi autorul, cele patru stări de spirit sau caracteristici de bază ale lui Ivan cel Groaznic: grandoarea, studiul, rugăciunea şi tortura.

De câtva timp, el nu se mai desparte de un baston lung de lemn, terminat cu un vârf de oţel. Plăseaua acestei ţepuşe grele este sculptată. El o mângâie cu dragoste cu vârful degetelor privindu-şi fix interlocutorul. Când îl apucă furia, îi loveşte pe oameni cu această ţepuşă. Adesesa, se mulţumeşte să-i rănească şi priveşte cu o plăcere calmă cum curge sângele. Uneori, ucide.

Pielea feţei îi este lividă, zbârcită, privirea stinsă, părul rar, gura strânsă şi crispată, fruntea brăzdată de cute adânci. Cum în crizele de furie şi disperare obişnuieşte să-şi smulgă barba, pe bărbie nu mai are decât câteva fire de păr. Cu spatele încovoiat, cu pieptul scobit, îşi plimbă asupra asistenţei o privire fără noimă.

Decoraţiunile interioare ale acestei construcţii sinistre evocă cele patru stări de spirit ale suveranului. Unele săli sunt splendit împodobite, altele sunt ticsite cu cărţi preţioase şi pergamente, altele, scunde şi boltite, sunt de o goliciune monahală, iar altele, la subsol, se împart într-o succesiune de carcere în care putrezesc prizonieri. Astfel, grandoarea, studiul, rugăciunea şi tortura sunt şi ele prezente în locuinţa preferată a ţarului. În fiecare din aceste compartimente el se simte în largul său.

Scrisorile schimbate de Ivan cel Groaznic şi fostul său general, Andrei Kurbski, ca urmare a trădării acestuia, sunt un exemplu ridicol al amplorii pe care o poate lua ura ţarului faţă de cineva, al faptului că Ivan nu poate uita şi, cu atât mai puţin, ierta. Timp ce 15 ani, cei doi se ceartă pe aceeaşi temă.

Această corespondenţă extravagantă se va desfăşura în perioada 1564-1579, cu lungi întreruperi. De la o scrisoare la alta, cei doi epistolari vor prezenta aceleaşi argumente şi aceleaşi reproşuri.

Cartea lui Henri Troyat conturează şi mentalitatea secolului al XVI-lea, sistemul de valori care guverna viaţa oamenilor. Puterea Bisericii era, la acea vreme, incontestabilă şi dublată de cea a ţarului. În de la mijlocul anilor 1500, credinţa în Dumnezeu se amesteca imperceptibil cu superstiţiile, vrăjitoria, practicile oculte. Calamităţile, succesele şi înfrângerile militare erau puse pe seama bunăvoinţei Celui de Sus. Toate acţiunile lui Ivan cel Groaznic sunt percepute de acesta ca fiind o prelungire a relaţiei sale cu divinitatea. Ţarul nu este interesat de impresia pe care o face poporului său. Singurul lucru care îl interesează este să câştige bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Pe scurt, ţarul, alesul lui Dumnezeu, are o putere nelimitată împotriva căreia revolta sau chiar critica este nelegiuită. Deciziile lui cele mai nesăbuite, cele mai crude, cele mai samavolnice trebuie să fie respectate de supuşii lui ca emanând, prin el, de la Dumnezeu care l-a aşezat pe tron. A te revolta împotriva suveranului nu înseamnă a comite o crimă politică, ci un păcat de moarte împotriva Celui de Sus.

[…] puterea ţarului nu se întinde numai asupra cărnii pieritoare a supuşilor săi, ci şi asupra sufletului lor veşnic. El domneşte pe pământ şi în cer. Biserica renunţă în faţa puterii sale. Toţi, prelaţi şi boieri, îngenunchează în faţa lui, care rămâne singurul în picioare, cu ţepuşa în mână.

O nelinişte bolnăvicioasă îl împiedică să doarmă. Bătaia unui orologiu în timpul nopţii îl umple de teroare ca o prevestire funestă. Vederea unei stele căzătoare pe cer îl face să se arunce în genunchi şi să tremure în faţa icoanelor.

Ivan cel Groaznic, ca toate personalităţile controversate din , stârneşte curiozitatea cititorilor. Cartea lui Henri Troyat reuşeşte să satisfacă această curiozitate, să poarte cititorul preţ de peste 250 de pagini prin viaţa acestui paradoxal personaj. Un apendice sau o anexă folositoare oricărei cărţi de , biografia “Ivan cel Groaznic” de Henri Troyat este o lectură complementară celor formale legate de şi spune, până la urmă povestea unui om ieşit din comun care a marcat pentru totdeauna istoria Rusiei.

Când pleacă de la slujbă, cu sufletul încă plin de cântece angelice, el încearcă o plăcere care contrastează cu aceasta în timp ce urmăreşte agonia lentă a victimelor în stropii de sânge, trosnetul oaselor, urletele şi horcăielile care ies din gurile pline de spume. Această bucătărie primitivă mirosind a puroi, a excremente, a sudoare şi a carne friptă îi mângâie nările. De fiecare dată când una dintre aceste zdrenţe umane îşi dă ultima suflare, el simte, în mod bizar, deliciile spasmului amorului.

Autor: Henri Troyat

Titlu: Ivan cel Groaznic

Editura: Corint

ISBN: 978-973-135-833-8

Număr pagini: 256

An apariţie: 2013

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 24