Dorinţă

_dorinta Era înaltă, cu un mers puţin săltat, grăbit, iar părul drept şi lung, adunat uşor la spate, îi tresărea ritmat pe spatele arcuit. Silueta ei subţire părea o nălucă transparentă traversând o toamnă târzie care-şi aruncase lumina de culoarea mierii arse peste oraş. Născută parcă din frunzele multicolore împrăştiate de un vânt călduţ, devenise imaginea unui anotimp care, în ultimele zile, îşi afişa frumuseţea de necontestat. Cele câteva întâlniri ocazionale, întotdeauna în zone pustii, necirculate, nu făcuseră decât să-mi trezească o dorinţă uriaşă de a afla totul despre ea. Aflat sub influenţa unei naturi melancolice, gata să plângă, eram pregătit să sufăr şi eu fără motiv, mişcat cumva de încercarea unei lumi sensibile de a-mi atrage atenţia. O priveam mereu cu admiraţie, atent să nu clipesc, îi număram paşii şi respiraţia, îi supravegheam cu atenţie mişcările. Armonia lor perfectă trezise în mintea mea o melodie veche, pe care o auzeam doar când ea apărea pe neaşteptate, deplasându-se graţios, dar rapid, spre ceva misterios, bine ascuns. Încercând să o urmăresc, nu făceam decât să o pierd exact în momentul în care, departe de orice reper cunoscut, mă rătăceam. Ajungeam cu greu acasă, străduindu-mă din răsputeri să refac traseul în sens invers, bântuind zone complet necunoscute. De fapt, nu păstram în minte decât privirea ei clară, umbrită puţin de cearcănele violete, cea care, de altfel, mă aducea mereu fără greş în locul din care începusem urmărirea. Privea des în sus, spre cer, în aşteptarea unui semn sau a unor nori de ploaie. O ştiam deja de mult timp, o studiam nemişcat, fericit că reuşeam uneori să ajung foarte aproape, zâmbind, fascinat şi intrigat în acelaşi timp de lumea ei secretă pe care o bănuiam că există dincolo de strălucirea ei. Eram uimit de accesoriile ei, de singurul cercel pe care-l purta, asemănător unui inel, de logodnă îmi imaginam eu neputincios, de şirul acela atât de lung de pietre, împletit cu sforicele divers colorate, de care nu se despărţea niciodată, de inelele ciudate, de argint sau aur alb, cu simboluri misterioase, de brăţara grea, prea grea, nepotrivită, purtată cu consecvenţă, ca un talisman cu puteri verificate. Avea o preferinţă excentrică pentru un anumit tip de tricouri, fără mâneci, cu gulere înalte, răsfrânte, care-i acopereau gâtul lung şi ireal de subţire. Adeseori, am văzut-o îmbrăcată complicat, cu multe haine suprapuse parcă fără noimă, cu fuste lungi, negre sau colorate în nuanţe de frunze căzute. La gât, o nelipsită eşarfă, sigur şi ea cu puteri magice, îi accentua aerul neglijent dat de stilul acesta imposibil de definit, coborât dintr-o altă lume, inaccesibilă mie, de basm încă nescris. Nu mă privea în ochi cu insistenţă sau reproş, privirea îi aluneca în jurul meu, aveam impresia că încearcă să mă localizeze în spaţiu sau poate schimba în spatele meu anotimpul, aducând vara în jur, nori negri deasupra şi mirosul acela de neuitat, de parfum greu, mov. Atunci stăteam împietrit, ca o statuie fără sens, aşezată în mijlocul drumului dintr-o greşeală de neiertat. Avea mereu un zâmbet în colţul gurii, uneori copilăresc, alteori uşor ironic, care mă învăluia cu uşurinţă, ca o capcană ţesută cu discreţie, dar atât de strânsă încât îmi storcea şi mie, obligatoriu, un zâmbet, măcar de mirare. Lângă ea, discret şi nebăgat în seamă, am zâmbit mereu, rece, speriat, neînţeles. Poate ea e cauza naturală a zâmbetului meu. Vorbea încet, fără grabă, pauzele dintre fraze îmi păreau oftaturi uşoare, venite dintr-o altă lume, interioară, în care totul ardea cu o flacară uriaşă, care, uneori, neaşteptat, îi îmbujora obrajii. Ascultând-o cu atenţie, (oare câţi reuşeau să se detaşeze de imaginea ei?), observam cu surprindere cum printre frazele obişnuite, la obiect, strecura propoziţii scurte, fără legătură, fără sens, venite de nicăieri şi care zburau imediat, impresie de bătaie de aripă, păsări speriate. Râdea des, uneori îi dădeau lacrimile în mod neaşteptat, se strâmba în diverse feluri cu o expresivitate uriaşă, făcea gesturi imprevizibile, uneori te prindea de mână, alteori îţi număra nasturii de la haină, de foarte multe ori îşi agăţa braţele de gâtul tău, atunci îi simţeai respiraţia aproape şi era imposibil să nu te fâstâceşti imediat, să realizezi în clipa aceea că eşti incapabil de un gest coerent, potrivit situaţiei. Folosea un machiaj discret, doar în nuanţe maronii, indiferent de anotimp, indiferent de oră, care se potrivea cu ochii ei căprui, cu părul blond închis şi care îi împrumuta un aer de fotografie veche, într-un singur ton. N-aş fi îndrăznit vreodată să o ating sau să-i vorbesc de teamă să nu dispară, să cadă ca un scrum alb la picioarele mele. Venea dintr-un loc necunoscut, de undeva dintr-un timp fără memorie, fără să aibă viitor, aşezată la graniţa dintre trecut şi prezent, ca o bornă care marchează, ciudat, doar drumul făcut, fără să amintească de următoarea destinaţie. Paşii mari o îndepărtau cu uşurinţă de mine, eram încă sclavul celor două pachete de ţigări fumate zilnic în aşteptarea ei. Îmi perfecţionam condiţia fizică în fiecare dimineaţă, alergând câţiva kilometri cu gândul la ea. Era greu, corpul meu se revolta constant, dar simţeam că o fac pentru un scop important. Lumea mea se învârtea ameţitor în jurul ei, ca o lună goală supusă unei atracţii puternice şi invizibile. Într-o zi, eforturile mi-au fost răsplătite, am descoperit tot. La capătul puterilor, mergeam gâfâind după ea, atunci când am observat că încetineşte. Ajunsesem, fără să observ vreun detaliu până atunci, într-un cartier necunoscut, cu case mici, fără etaj, colorate hazliu de un amator de pasteluri. Castani uriaşi schimonoseau trotuarele cu rădăcinile lor noduroase. Bordurile din bucăţi mari, cenuşii, de granit, urmăreau cu aproximaţie drumul pietruit. Eram convins că strada nu există pe nicio hartă, eram undeva la marginea oraşului sau a lumii, într-o poveste care continuă să existe chiar şi după ce a fost spusă. Încercam să găsesc indicii care să rezolve dilema: eram treaz sau visam? Cum nimic nu trăda realitatea, am continuat să observ. Intrase într-un magazin micuţ, fără nume, zugrăvit într-un albastru-cer, cu o uşă masivă, din lemn, ascunsă parţial privirilor de un castan uriaş, plin de guguştiuci gălăgioşi. Clopoţelul de la intrare mă anunţase că mă aflam la finalul destinaţiei mele. Am intrat cu teamă, cu inima zbătându-se neregulat, gata să-mi sară din piept. Rafturi lungi, din lemn gros, vopsite şi lăcuite proaspăt, se înşirau de-a lungul pereţilor văruiţi recent. O mulţime de lucruri vechi, unele imposibil de inutile, erau aşezate ordonat pe rafturi. Mă aşteptam ca ele să înceapă să danseze, să râdă, să vorbească, deconspirând visul. Ea se mişca printre ele cu graţie, privindu-le cu duioşie, zâmbindu-le, bucurându-se de ele ca un copil mic. De atunci, am trecut de multe ori pe acolo, încercând să trec neobservat, păstrând un aer buimac, de vizitator ocazional. De fiecare dată îi observam cu atenţie pe cei câţiva cumpăratori, cu plase pline de nimicuri, parcă hipnotizaţi, cu aer de stafii. Am sesizat, fără să înţeleg cum reuşea, că îi cunoştea pe toţi după numele mic, ciudate nume aveau, vorbind cu ei de parcă îi ştia de o veşnicie. În magazin se auzea mereu aceeaşi muzică discretă, din anii ’30 cred, împletită cu zgomote fine de placă de patefon. Un uşor iz de scorţişoară şi lemn completa atmosfera. Într-o zi, după multe ezitări, m-am aşezat acolo, obosit, pe un scaun vechi, care scârţâia îngrozitor, gândindu-mă la un singur lucru. Mi-aş dori să fii şi tu la fel.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 6