Depășirea limitelor: Slavomir Rawicz – Întoarcerea acasă

În copilărie, pe când încă nu mergeam la școală, într-o zi, împreună cu niște prieteni, am hotărât să traversăm un deal înalt, aflat la câțiva kilometri de casă și pe care îl consideram granița dintre lumea cunoscută și un tărâm pe care nu ni-l puteam imagina. Era iarnă, eram mici, dar văzuserăm filme sau desene animate, auziserăm povești și știam ce ne trebuie, așa că ne pregătiserăm: haine groase, apă, ceva de mâncare, un topor, o praștie, căciuli de schimb, câteva jucării, saci de nailon pe post de sanie și am pornit. Călătoria noastră a întâmpinat dificultăți spre seară, când, înghețați și rupți de oboseală și de foame – mâncaserăm tot, băuserăm tot – am renunțat și ne-am făcut adăpost lângă un copac. Așa ne-au găsit părinții, care umblau înnebuniți după noi, văzând că nu ne mai întoarcem și unii au răcit groaznic, însă nu am uitat această mică aventură – trecuserăm dealul și descoperiserăm că e la fel, că numai câmp și zăpadă se întinde în fața noastră – și mi-am reamintit-o citind cartea lui Slavomir Rawicz,Întoarcerea acasă. Povestea adevarată a unui drum anevoios spre libertate, traducere de Veronica Halinschi și Lia Decei, Ed. Corint, 2012, a cărei adaptare cinematografică, foarte bună, o văzusem cu vreo doi ani în urmă, fără să știu, pe atunci, la ce să mă aștept. De ce am pomenit de această amintire din copilărie? Fiindcă în cartea lui este vorba despre cea mai lungă călătorie, în cele mai aspre condiții, despre care am citit până acum, și nu mi-am imaginat că o mână de oameni ar fi putut fi în stare să străbată peste 6.500 de km, prin Siberia, Mongolia, Deșertul Gobi, Tibet și Himalaya, spre a ajunge în India, asta după ce evadaseră dintr-un lagăr de concentrare, cu doar câteva haine, blănuri de animale, un topor, un cuțit și niște pâine uscată.

Chiar dacă unii îl contestă pe Slavomir Rawicz și spun că nu el a luat parte la această călătorie, care totuși  avut loc cu adevărat, nici măcar nu contează fiindcă, chiar și în calitate de scriitor care povestește o întâmplare de acest calibru, el face un lucru de netăgăduit: descrie ororile unui sistem criminal, comunismul, și lungul și oribilul drum spre libertate al unui grup de oameni, în cele mai improbabile și imposibile condiții, drum care câtorva dintre ei le-a fost fatal. În prima parte a cărții autorul povestește, în vreo 100 de pagini, cum a fost arestat, închis, anchetat, torturat și abuzat timp de un an, apoi judecat și condamnat la 25 de ani de lagăr pentru trădare. Suntem în anul 1939, Slavomir Rawicz este ofițer polonez și când ești polonez vorbitor de rusă în acea perioadă cea mai mică greșeală te transformă direct în trădător. După un an de chin urmează drumul spre Siberia, un alt chin, alături de alte sute de condamnați, alți dușmani ai poporului. Dar această călătorie nu înseamnă nimic față de cealaltă. Ajunși în lagăr, după câteva luni, șapte oameni pun la cale una din cele mai grele evadări documentate vreodată: din însuși Iadul alb al Rusiei, Siberia, pornesc într-o călătorie ce seamănă mai mult cu un marș forțat, peste câmpii, lacuri, munți și deșerturi, până în India. Pe drum întâlnesc o fată, pe Kristina, o deținută dintr-un lagăr de femei, și iată-i, opt oameni într-o continuă depășire a limitelor omenești.

Drumul lor îți dă fiori și friguri, ție, care stai în casă și citești, însă doar gândul că există atâta voință de a trăi în niște oameni este îmbătător și înălțător. Nu blestemă viața, nici pe Dumnezeu, doar uneori pe călăii lor, pe comuniștii care i-au condamnat fără vină, și tot ce își doresc este să continue să meargă, să găsească mâncare, apă și adăpost până la săvârșirea drumului. Foamea le e cel mai mare dușman și setea ajunge uneori să le creeze sentimentul unui sfârșit, halucinații și slăbire. Căldura și epuizarea îi seceră pe doi dintre ei, frigul pe unul și pierderea speranței pe un altul și nici măcar când ajung la capăt, pentru cei rămași în viață nu se termină chinul, mai urmează o perioadă de restabilire.

Cartea este scrisă la persoana I și nu este nici roman pe de-a-ntregul, nici autoficțiune, nici jurnal de călătorie – naratorul nu se oprește asupra acestor detalii, nu descrie peisajul și clima decat în măsura în care îi afectează fizic și fiecare munte, vale, râu, lac, vârf este doar un alt obstacol de trecut – ci pur și simplu o autobiografie, povestea scrisă a unei călătorii, a unei evadări ce a durat mai bine de un an și peste 6.500 de km parcurși. Unde un călător de ocazie, un plimbăreț, ar vedea un peisaj care să îi dea fiori metafizici, ei văd încă o bucată de drum, încă o provocare, încă o zi sau o lună de mers, încă o perioadă în care trebuie să găsească apă și mâncare. Scrisă într-un stil alert, axată mai ales pe povestire, pe narațiune, cu scurte descrieri, mai ales ale oamenilor cu care se întâlnesc și a obiceiurilor acestora și cu scurte introspecții și descrieri psihologice și momente de sondare a subconștientului, uneori amuzantă, deseori tristă, cartea lui Slavomir Rawicz este, mai mult decât orice, o probă, o evocare a unei încercări și o recâștigare a încrederii în oameni.

Liniară, cronologică, fără prea multe înflorituri și metafore, reală, dură, dar de o frumusețe stranie, o contemplare a epuizării, a durerii, a voinței de a trăi, cartea  este una din cele mai tulburătoare descrieri ale ființei umane față în față cu destinul de care încerce să scape, pentru a ajunge din nou acasă, orice ar însemna acest loc, orice ar mai însemna după ce ai coborât în Infern și ai urcat pe cei mai înalți munți și asta nu odată, ci de nenumărate ori, într-o perioadă de timp care se măsoară mai ales prin porția de mâncare rămasă sau prin orele în care mai poți trăi până te prăbușești. Aventura lor este una care te pune pe tine, ca cititor, față în față cu propria-ți înștiință și nu poți să nu te întrebi: oare eu cât aș fi rezistat?