Cristina Nemerovschi în dialog cu SemneBune – partea II


Săptămâna trecută am publicat prima parte a interviului cu Cristina Nemerovschi. Sigur sunteţi curioşi, aşa că, fără altă introducere, iată partea a doua a interviului.

556594_375419922497962_1945940332_n


SB: De multe ori cititorii sunt întrebaţi (sau se întreabă între ei) care este personajul lor preferat dintr-o carte. Dar cu siguranţă şi scriitorii au personaje preferate în propria operă. Care este personajul tău preferat din tot ce ai scris până acum?

Țin cam la toate, îți dai seama, mă simt cumva prost față de ele de fiecare dată când trebuie să scot pe cineva în față. (Râde) Totuși, dacă insiști, cel mai mult îmi plac M., Vicky și Ulf. În fiecare am pus mult din ceea ce sunt eu, și fiecare reprezintă o anumită perioadă bine delimitată din viața mea.

 

SB: N-am să te întreb cât de autobiografice sunt romanele publicate înainte de Anghelescu, pentru că îmi şi imaginez cum vei da ochii peste cap, agasată. Însă te voi întreba ce personaj ţi-ai dori să fii dacă ai putea trăi într-unul dintre romanele tale, şi ce ai face diferit faţă de ce face deja personajul?

O să te amuzi, fiindcă răspunsul te va surprinde, cred. N-o să spun că aș vrea să fiu M. sau Vicky și să trăiesc în lumea lor, fiindcă nu ar avea prea mult sens – personajele astea au fost create ca alter ego-uri ale mele, iar lumea lor a fost modelată într-o anumită măsură după lumea în care am trăit eu. Practic, dacă mi-aș dori acum să trăiesc ca M., nu ar fi pentru mine o călătorie într-o lume diferită, cea a cărții, ci doar o întoarcere în timp. Dar ar fi tot lumea mea. Și n-aș face lucruri diferite față de cele pe care le face personajul, pentru că atât eu, Cristina Nemerovschi, cât și personajele mele trăim și luăm decizii în funcție de cum ne simțim într-un anumit moment – mergem pe instinct, încercăm să dăm prioritate absolută lucrurilor care ne plac, facem tot posibilul pentru a avea în jur doar oameni intenși și autentici, refuzăm falsitatea, superficialitatea, ipocrizia și prejudecățile. Așa că, practic, nu știu ce aș putea schimba – chiar dacă unele decizii nu s-au dovedit în timp a fi fost cele mai bune, tot așa aș alege, pentru că până la urmă alegi în funcție de ceea ce ești.

Însă mi-aș dori să fiu mama lui M., sau mama lui Vicky. Știu, de asta ziceam că vei fi surprinsă… Mi-ar plăcea să fiu unul din aceste personaje, sau ambele, și aș face multe lucruri diferit față de ce fac ele. În ultimul timp am revolta asta constantă, de care nu mă pot elibera, față de părinții care nu vor să-și cunoască propriii copii și să-i accepte așa cum sunt. Mi se pare înfiorător, cel mai rău lucru pe care-l poți face tu, ca părinte. Dacă nu vrei să-ți cunoști copilul, nu-l meriți. Dacă aș fi mama lui M. sau a lui Vicky, asta aș face, aș încerca să cunosc copilul meu. Să-mi explic, să-l înțeleg, atât cât pot, să mă pun în locul lui, să luăm decizii împreună, dacă el îmi dă voie.

Așa, și mi-ar mai plăcea să fiu A. din Sânge satanic. Personajul ăsta e total fascinant pentru că nu își pune ABSOLUT deloc problema cum îl văd ceilalți – pentru el nu există pic de jenă, noțiune de simț al ridicolului (care unui om obișnuit îi inhibă posibilitatea de-a duce distracția dincolo de orice limite), tot așa cum nu există prea mult nici instinct de supraviețuire. Și îi place foarte mult să-i facă pe cei din jur să râdă, involuntar, prin situațiile trăznite pe care le provoacă. Mi se pare un personaj care simte și trăiește o libertate absolută. Poate chiar mai mult decât M..M. o teoretizează, o înțelege, în timp ce A. doar o trăiește.

Și mi-ar mai plăcea să fiu minicapra Maria Magdalena.

 

SB: Iar acum, în acelaşi registru, te mai întreb şi ce ai face dacă ai fi mama personajului descris mai sus…

Cristina Nemerovschi: Hm, dacă aș fi mama mamei lui Vicky, de pildă, aș avea grijă să o cresc pe “capră” în așa fel încât să-i pese mai puțin de ceea ce spun cei din jur, spectatorii de pe margine. Să își ia în mâini frâiele propriei vieți și să se țină bine de ele. Aș învăța-o că un copil e o parte din tine și trebuie să-ți pese mai mult de ceea ce simte și gândește el, decât de gura lumii, care oricum va găsi un izvor nesfârșit de lucruri pe care să le toace inutil.

Dacă aș fi mama lui A… (chiar, părinții lui A. apar în trilogie? uite că nu reușesc să-mi aduc aminte), i-aș ascunde iarba din sertare, ketamina din baie și gonflabila de sub pat.

Dacă aș fi mama Mariei Magdalena… ha, ha, nu știu. Mi-aș lua o cămară uriașă pe care s-o umplu cu salată.

SB: Ai menţionat deja de două ori copiii şi modul în care părinţii (din parcurile bucureştene sau din romanele tale) nu ştiu să îi înţeleagă. Asta mă face să cred că ai început să auzi ticăitul unui ceas biologic. Ai vreun gând în sensul acesta?

Cristina Nemerovshi: Deocamdată nu, fiindcă nu simt lipsa asta în viața mea. Cred că scrisul îmi suplinește cu succes nevoia de a crea ceva nou, personal, care să mă reprezinte și pe care să-l arunc în lume. E adevărat că mă preocupă mult relația dintre părinți și copii, și nu-mi place deloc ce văd în jur, mi se pare o legătură care se degradează tot mai mult, devine artificială, greșită. Sunt și excepții, și ele mă lasă într-o stare de admirație totală atunci când le întâlnesc.

Eu am scris până acum despre această relație în special din postura copilului, pe care cred că am înțeles-o destul de bine: știu ce așteaptă un copil de la părinți, și ce frustrări apar în momentul în care se lovește de zidul făcut din lipsă de înțelegere. Dar cred că mă pot pune și în postura părintelui, pot înțelege și ce-l nemulțumește pe el la copil. Mă gândesc într-o zi să scriu și din perspectiva asta – probabil că ar ieși un pamflet bun.

 

SB: Anul trecut ai fost în juriul concursului de debut literar Incubatorul de Condeie, iar anul acesta te-am văzut din nou în lista juriului. Asta mă face să cred că citeşti cu plăcere literatură românească ‚proaspătă’ şi că îţi place. Care sunt autorii tăi preferaţi dintre debutanţii ultimilor patru ani?

Cristina Nemerovschi: Da, citesc cu mare, mare plăcere, și am senzația că literatura e unul dintre foarte puținele lucruri care merg bine în România și care pot să-ți dea speranță că în viitor ne vom scălda în mai puțină prostie, conformism, manelism, maimuțărealăsau prejudecăți. Am descoperit în ultimii ani niște autori pur și simplu senzaționali care, dacă ar fi scris într-o altă limbă și într-o altă țară, ar fi luat zeci de premii, ar fi vândut munți de cărți, ar fi făcut turnee cu lecturi plătite de public, ar fi fost nume grele la ora actuală, despre care s-ar fi scris mult și constant. E vorba de Liviu G. Stan, A. R. Deleanu, Ana Mănescu, Maria Folea, Cristi Ardelean, Alexandru Ioan Despina, Alain Gavriluțiu, Beatrice Ognenovici, Cosmin Leucuța, George C. Dumitru, și mai sunt câțiva, cu siguranță. Marius Gabor, uite, câștigătorul Incubatorului de Condeie de anul trecut… Teleșpan, care deja e o senzație și a depășit cercul celor care citesc constant literatură română, ceea ce – cred eu – este un serviciu pe care îl face autorilor români, pentru că, prin Cimitirul, publicul ajunge să vadă din nou literatura autohtonă ca pe ceva cool. Petronela Rotar, care este și ea un fenomen demn de invidiat. Ana Barton, Corina Ozon sau Alina Nedelea, care dau o cu totul altă perspectivă scrisului feminin și care vin cu volume atât îndrăznețe (fiecare într-un mod cu totul diferit), cât și captivante. Autori care nu-s la primele lor cărți, dar au fost foarte prezenți în literatura ultimilor ani, ca Leonard Ancuța, Lorena Lupu, Cristian Robu-Corcan, Ștefan Bolea, Sorin Delaskela

Dacă e să mă refer la cei foarte tineri, văd că ei se îndreaptă cu succes spre genuri ca thriller, fantasy, SF, pe care le abordează cu originalitate, aducând perspectiva asta autohtonă într-un tipar care s-a dovedit deja de succes pe plan internațional. Am citit cu plăcere Lavinia Călina, Silviu Urdea, Andrei Trifănescu, Simona Stoica, Lina Moacă – cred că ei ar putea, dacă vor scrie în continuare, să devină idolii cititorilor de mâine. Lavinia Călina, la o vârstă care stârnește multora invidii, are deja un stil personal, imaginație, carismă, știe foarte bine să te țină lipit de o carte și mai ales seriozitatea de care are nevoie un scriitor pentru a nu-și dezamăgi cititorii, care presupune în primul rând scris constant. Dacă tot vorbim de cei foarte, foarte tineri, am citit de curând fragmente dintr-un roman scris de o tânără care are cu foarte puțin peste vârsta lui Vicky din nymphette_dark99 și în același timp o originalitate care te năucește – se numește Cristina Boncea și foarte probabil îi veți citi în curând romanul de debut!

Da, citesc cu multă plăcere literatura proaspătă, mă bucur că e variată, că ai de unde alege; mi-aș dori să am mai mult timp și să pot citi într-o zi tot ceea ce primesc pe mail și mi se pare bun. Din păcate, ziua are doar 24 de ore și știu că îi dezamăgesc pe cei cărora nu le pot citi manuscrisele, dar sper să fie înțelegători. Și neapărat să creadă în cărțile lor.

 

SB: Tocmai ai lansat noua ta carte, Păpușile, tot la editura Herg Benet. La ce să ne aşteptăm de la acest volum?

Cristina Nemerovschi: Da, tocmai am lansat în urmă cu câteva zile Păpușile, la Gaudeamus. A fost o săptămână superbă pentru mine asta cu târgul de carte, am avut senzația că lansarea noii mele cărți nu a ținut doar o oră, ci cinci zile – am dat autografe de miercuri până duminică, chipuri mai noi sau mai vechi au venit și mi-au cerut o dedicație pe carte, o fotografie împreună, o îmbrățișare. Văd că Păpușile au fost așteptate cu entuziasm, iar acum, când au apărut, sunt luate cu același entuziasm de pe rafturi și duse în “bârlogul” fiecărui cititor, devorate acolo. Au venit și primele impresii, mulți mi-au mărturisit că au plâns după lectură, câțiva mi-au spus că este fără-ndoială cea mai emoționantă carte a mea de până acum. O cititoare a scris despre Păpușile că este “cea mai frumoasă şi tragică poveste de iubire împletită cu moarte de la Romeo şi Julieta încoace, doar că mult mai profundă şi mai autentică”.

Urmează acum o lansare și la librărie, pentru cei care n-au reușit să ajungă la Gaudeamus, după care, la începutul anului viitor, câteva lansări prin țară. Nu am vorbit până acum prea mult despre ce se întâmplă în roman și despre personaje, am preferat de data asta să-l las pe cititor să dea paginile așa cum desface un cadou de Crăciun, despre care n-are nicio idee în ce constă. Dacă ar fi să o compar cu romanele mele de până acum, aș spune că probabil seamănă cel mai mult cu Sânge satanic, ca feeling. Pe de altă parte, nici nu seamănă cu nimic. Mi-am propus să transmit multă emoție cu Păpușile, să fie o carte care să se poată citi și peste 30 de ani, și peste 100, să fie mai puțin despre societate și mai mult despre oameni și sentimentele lor duse la limită. Este o carte despre iubire și moarte.

SB: Vom citi cu interes Păpuşile  şi promitem să te intervievăm din nou după aflarea câştigătorilor Incubatorului de Condeie 2014.

Sursa foto aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 314