Am scris recent despre Un american la Chișinău, cel mai nou roman al lui Dumitru Crudu, apărut la Casa de Pariuri Literare, în 2013. Cartea m-a pus pe gânduri. Am rămas cu întrebări despre identitate, comunicare, prietenie în lumea literară. Iar Dumitru Crudu mi-a răspuns la ele. Despre Un american la Chișinău, fracturism, scris, identitate națională, prietenii literare și mentori în interviul ce urmează.
SemneBune: Un american la Chișinău este, la prima vedere, un roman amuzant, dinamic, ușor de citit. Însă ascunde multe teme: condiția scriitorului, prieteniile trecătoare, viața într-o redacție, melanjul de aroganță și teamă al artistului tipic. Este realitatea la fel de tragicomică precum povestea lui Anton?
Dumitru Crudu: Povestea lui Anton este, pe undeva, povestea generaţiei mele, a celor care au trăit în două lumi diametal opuse; au copilărit şi şi-au consumat, vorba cuiva, „adolescenţa ca un drog” în comunism şi şi-au trăit avântul tinereţii şi nemulţumirile vieţii de adult în post-comunism, adică într-o altă lume. O lume pe care au visat-o, pe care şi-au dorit-o să vină, pentru care au ieşit în stradă şi au stat flămânzi zile în şir, pentru care au putut îndura cele mai inimaginabile lipsuri şi umilinţe, numai să vină, dar când a venit, au cunoscut o mare dezabuzare. Nu asta era lumea după care lor li s-a scurs ochii. Nu asta era lumea la care ei au visat. Ei, adică noi. Inclusiv eu. E ca şi cum ai aştepta un autobuz, dar în staţie ar apărea o căruţă. E ca şi cum ai deschide uşa unui castel, dar ai intra într-o cocioabă. Şocul discrepanţei, contradicţiei, nepotrivirii între lumea la care am visat şi cea care ne-a învăluit după 90 fu aşa de mare, încât unii dintre noi au rămas buimăciţi pentru foarte mult timp de acum încolo, iar alţii şi-au schimbat radical opţiunile, renunţând la valorile liberale în favoarea celor de stânga, revenind în braţele vechii lumi din care încercaseră cu disperare să se smulgă. Alţii, în schimb, şi acum mai stau cu un picior în lumea de azi şi cu altul în lumea de atunci, codindu-se pe ce drum să meargă. Şi nu e vorba, repet, despre odrasle de nomenclaturişti, care au gustat din dulceaţa bunăstării şi confortului comunist. Nu. Cei mai mulţi dintre colegii mei de generaţie se trag din oameni săraci şi sărmani, din oameni năpăstuiţi de kismet, vorba musulmanilor, fără de nostalgii după comunism, pentru că în comunism au cunoscut pe propria lor piele umilinţa. Aceşti colegi de-ai mei, ca şi mine de altminteri, s-au născut în nişte comune netrecute pe hartă, spre care nu rula niciun autobuz din lumea asta. Ca să ajungi din centrele raionale în acele sate, trebuia să parcurgi distanţe kilometrice. Mai norocos fu pictorul Ştefan Coman care mergea cu ruta până în satul vecin. Dar, într-o zi, s-a răsculat şi contra lui karma şi a pierdut cursa şi a mers pe jos, din Comrat şi până acasă, 35 de kilometri. A plecat din autogară la ora 13.00 şi a ajuns acasă un om kaput exact la miezul nopţii. Au fost câteva ierni extrem de geroase pe care le-am trăit îmbrăcat doar într-un fîş subţire de toamnă. Şi au fost alte ierni în care nu am avut bocanci în picioare. Iar la antrenamentele de la Clubul de Fotbal Speranţa din satul vecin nu numai că o întindeam pe jos, dar tot echipamentul sportiv îl căram într-o pungă de celofan, nici măcar într-o pungă de rafie, dar într-o pungă de celofan, care în mod sistematic rămânea fără torţi. Ca atare, asemenea oameni nu pot avea nostalgii după timpurile de altădată. Cu atât mai spectaculoasă este reconvertirea unor prieteni de-ai mei foarte buni, care au cunoscut şi ei pe propria piele custura unor experienţe similare, la valorile stângii. Am o singură explicaţie pentru asta: uriaşa dezamăgire şi marea scârbă pe care le-a provocat-o noua lume de după 90. Pentru că nu la această lume au visat ei. O lume condusă şi diriguită tot de foştii nomenclaturişti de cândva sau de fii lor. O lume în care numai ambalajul s-a schimbat, nu şi conţinutul. În care o dictatură s-a schimbat cu alta, în locul dictaturii ierarhice, piramidale, instaurându-se dictatura marginalităţii şi a marginii. În plus, am mai trăit o dezamăgire. Basarabenii în raport cu românii din ţară şi invers. După ce au urzit o grămadă de vise legate de Basarabia de-a lungul vieţii, după ce au fost la Chişinău, foarte mulţi români din ţară au revenit acasă cu un gust de cenuşă în gură. Au rămas şocaţi să audă atâta vorbă rusească în stradă. În magazine li se răspundea în ruseşte. Au găsit, după cum au şi scris unii dintre ei, o Basarabie rusificată. Dar nu asta fusese Basarabia pe care ei sperau s-o regăsească dincolo de Prut. La fel şi noi, basarabenii. În perioada sovietică, eram înnebuniţi după tot ce era românesc. Tot ce era românesc fiind un ideal pentru noi. Într-o iarnă, un român venise la Chişinău să-şi cumpere o căciulă cu urechi. O cuşmă, cum îi spunem noi. Dar cuşme nu se găseau nicăieri, nici la piaţă şi nici în magazine şi atunci mi-am scos eu cuşma din cap şi i-am dăruit-o, eu rămânând în continuare să înfrunt gerurile cu capul gol. Ce nu făceam de dragul unui român? A venit un român! A venit un român în vizită la Vitalie, un prieten de-al nostru, îmi spuse odată Gion. Era un văr de-al său, din Bacău. Am lăsat totul baltă şi am mers să văd… un român. O zi întreagă l-am urmat prin oraş şi i-am sorbit cuvintele din gură. Ceea ce spunea Ciprian mi se părea a fi fascinant. Orice spunea, doar de aceea că era român. Foarte mulţi dintre colegii noştri au luat-o rău în barbă după ce au mers în România. Din cauza discrepanţei dintre aşteptările noastre şi realitate. România din realitate fiind complet alta decât România din visele noastre. În România din realitate eram priviţi chiorâş şi eram taxaţi drept kaghebişti, doar de aceea că aveam accent sau că mai utilizam din când în când regionsalisme. Ei bine, anume această ameţitoare şi halucinantă realitate tragico-comică o investighez în romanul meu.
SB: Anton este tratat mizerabil din cauza originii sale, pe când Martin este ridicat pe un piedestal. Avem identități ascunse, identități false, prejudecăți de-o parte și de alta a Prutului. Toți sunt victime și agresori deopotrivă. Sunt locurile atât importante pentru cine suntem și devenim? Poate fi problema identității naționale o metaforă pentru dezorientarea umană din mijlocul globalizării culturale?
DC: Identitatea e doar un ambalaj, în spate ascunzându-se destine umane, karma fiecăruia dintre noi. Fiecare destin în parte însă poate fi marcat, afectat, influenţat de identitatea pe care o avem. Identitatea ne poate influenţa soarta fie în sens negativ, fie în sens luminos, frumos, înălţător. În perioada sovietică, de exemplu, moldovenii nu erau văzuţi cu ochi buni de către popoarele sovietice. A fi moldovean însemna a avea un handicap în raport cu popoarele slave din Uniunea Sovietică. Moldovenii erau personaje de bancuri cu proşti. Erau luaţi în derâdere pe toată întinderea necuprinsului imperiu roşu, dar şi în romanele unor scriitori sovietici subţiri. De aceea, o parte dintre conaţionalii mei căutau să se rupă de identitatea lor moldovenească şi căutau să devină cât mai repede posibil ruşi. Or, rus puteai deveni la orice vârstă, nu numai prin naştere, pentru asta era suficient doar să o rupi ruseşte şi să aderi la valorile panslavismului. La fel s-a întâmplat şi în România, după 1990. Pentru că identitatea moldovenească arunca o umbră asupra acestora, unii dintre colegii mei de generaţie s-au dat drept evrei, ruşi sau… români din România. Chiar şi eu, de exemplu. De câteva ori, pentru a nu ajunge ţinta băşcăliei, mă dădeam drept român de lângă Iaşi. Nu zic că e bine sau e rău, dar asta s-a întâmplat. Culmea e că şi unii români la Viena se lepădau de identitatea lor. De aceea, insist şi eu atât de mult asupra problemei identităţii. În acest sens, părerea mea strict personală e că nu trebuie să fugi de identitatea ta, ci trebuie să ţi-o asumi. Problema nu e în identitate, nu e de unde vii, ci e chiar în tine. Lumea poate fi frumoasă sau urâtă în funcţie de cum suntem fiecare dintre noi. Chiar şi la Flutura, fiind moldovean, poţi să fii cel mai fericit sau cel mai frumos om din lume.
SB: Un american la Chișinău a apărut vara aceasta la CDPL, dar nu este prima variantă a romanului. Din nota autorului aflăm și povestea pierderii manuscrisului. Care sunt diferențele între prima variantă și cea publicată? Au fost pierderea, pauza și rescrierea bune pentru povestea finală sau regretați că nu a apărut în anii ’90?
DC: Ideea cărţii s-a născut în 1994, atunci când am scris prima versiune a romanului. Pe vremea aia eram student la Braşov, la filologie, şi am revenit acasă, în vacanţa de vară. În drum spre Flutura, am trecut mai întâi prin Chişinău, unde, la ora aia, aveam foarte mulţi prieteni (cu mult mai mulţi decât azi). Astfel, m-am încins în tot felul de discuţii bahice care nu se mai sfârşeau. După vreo 3 zile de escapade joyce-iene, eram ca o lămâie stoarsă. Cu ochi roşii de nesomn şi cu un arici în gură, am ajuns acasă, la Ungheni. Acasă, nu-mi găseam locul, nu puteam face nimic, de parcă aş fi avut în pantofi cărbuni încinşi. Explicaţia era că făcusem o intoxicaţie alimentară şi alcoolică extrem de severă, iar ai mei nu aveau medicamente ca să mi-o trateze. Singura soluţie era să stau şi să aştept să-mi treacă răul. Stăteam întins în pat şi aşteptam, dar nu-mi trecea. Ceea ce m-a salvat însă nu fu vreun medicament miraculos căzut din pod, ci un teanc de foi albe, uşor îngălbenite de soare, pe care le-am zărit pe o masă lipită de fereastră. Din disperare, am luat pixul în mână şi am început să scrijelez foile. A apărut un cuvânt, apoi încă unul, pe urmă o propoziţie, apoi o frază. Nu mă mai puteam opri din scris. Din scris m-am oprit abia peste o lună. Abia peste o lună m-am ridicat de la masă şi mi-am băgat într-o geantă un teanc cu hârtii, în care scrisesem primul meu roman. Şi cu intoxicaţia ce am făcut? Am scăpat de ea imediat cum am început să scriu, a doua sau a treia zi. O cură de dezintoxicare prin scris. A fost o experienţă deosebită, pentru că o încântaremaie mare ca atunci nu am simţit niciodată. Nici la nuntă nu am mai trăit asemenea reverii. O cură de dezintoxicare prin scris, cum am mai spus. Pe care am repetat-o şi cu romanul „Măcel în Georgia”, în urma căruia m-am lăsat de fumat. Când am început să-l scriu, eram un fumător înrăit, dar când l-am terminat de scris, am terminat-o şi cu fumatul. După ce am terminat romanul (pe atunci nu ştiam că va fi prima versiune), s-a sfârşit şi vacanţa mea de vară şi am revenit la Braşov ca să-mi închei studiile la facultate, unde eram student în ultimul an. Romanul l-am citit la şedinţele cenaclului – Interval – şi unor prieteni. Câteva iubite de-ale mele l-au citit cap-coadă, înainte să ne îndrăgostim. A fost apreciat de prieteni, colegi şi de profesorul meu Alexandru Muşina şi toţi m-au îndemnat să-l public. Dar în perioada aceea era foarte greu să publici proză, la modă fiind poezia. Ulterior, prin 98, romanul mi l-a pierdut un basarabean albinos la care am stat la gazdă. Mai exact, a dispărut cu tot cu romanul meu în ceţurile din Italia, unde a mers să muncească. Nici până azi nu i-am mai dat de urmă. Nici lui, dar nici romanului meu… Ulterior, am scris o nouă versiune. În prima versiune, personajul principal era un american, el fiind şi naratorul romanului. Adică, la început, romanul era scris la persoana întâi. Ulterior, după ce basarabeanul ăla albinos mi l-a pierdut, am avut o experienţă asemănătoare cu cea din romanul meu: l-am condus pe un american la Chişinău, fară ca să ştiu engleza. Romanul l-am rescris la sugestia profesorului meu Alexandru Muşina, care voia să mi-l publice la editura sa. Prin 2001, l-am rescris, combinând experienţa pe care am trăit-o cu ceea ce îmi aminteam din romanul pe care mi l-a pierdut basarabeanul ăla şmecher, care, nu v-am spus asta, îmi subînchiria mie şi altor fleţi din Basarabia un apartament cu patru camere pe care el îl închiria de la un nabab din Braşov. O altă diferenţă e că, în a doua versiune, romanul e scris la persoana a treia, americanul e personaj secundar, iar personaj principal devine un basarabean, Anton Şleahtiţchi.
SB: Care vă este cel mai drag personaj din roman? Cum și-a câștigat această onoare?
DC: Anton, căruia, în Braşov, îi este ruşine că e moldovean şi se dă drept secui. Într-un fel, prin acest personaj, am încercat să arăt cum sunt văzuţi basarabenii în România. Pun în discuţie prin acest personaj foarte multe prejudecăţi legate de basarabeni sau ale basarabenilor faţă de români şi nu numai. Aceste idei preconcepute se înalţă ca nişte ziduri în faţa lui Anton şi îl încurcă să comunice cu restul lumii. Prejudecăţi are însă şi americanul, care, din cauza lor, iese din compartimentul său de tren şi merge la budă, cu rucsacul în spate. Până şi să fumeze pe hol iese cu rucsacul în spate. Adică cu toate lucrurile sale. Fiindcă se teme ca Anton să nu-l tâlhărească.
SB: În ultima vreme, granițele dintre genuri au început să se șteargă. Este această linie neclară o evoluție sau o involuție? Care gen ar supraviețui, dacă ar trebui să alegeți?
DC: Proza. Dintre toate genurile pe care le-am încercat cel mai tare mă tenteată proza. Dar am scris şi poezie sau dramaturgie. Eu nu pledez pentru amestecarea genurilor. Decât să le amestec prefer să aleg. Să aleg în funcţie de experienţele existenţiale pe care le trăieşti într-un moment sau altul.
Viaţa alege, de fapt, în ce gen să scrii.
Continuarea aici.
Comments are closed.