Interviu cu Oana Camelia Şerban

Oana Camelia ŞerbanŞi-a început cariera de scriitor debutând cu volumul de lirică modernă: Camelii fără plus, Ed. Omega, 2007. Au urmat apoi: Silogismele Agape-ului, Ed. Vega 2008; Sofisme pentru Calliope –Scurt tratat despre monadele poeziei, Ed. Lorilav, 2010. În iulie 2012 a lansat în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest volumul de filosofie: Moartea fericiriii light: de la reforma etică spre metafora estetică, Ed. Ars Docendi, Universitatea din Bucureşti, urmat de volumul de estetică: Aşa a fost, se-ntâmplă-n viaţă, Ed. EditGraph. Este absolventă a Facultăţii de Filosofie, modulul de Istoria Filosofiei şi Filosofia culturii. În prezent este masterandă a programului de Istoria şi Circulaţia Ideilor Filosofice din cadrul aceleiaşi universităţi. Semnează editoriale la Adevărul, Actualitatea şi Lapunkt, în cadrul platformelor de societate, politică şi cultură. Pregăteşte în continuarea acestor materiale volumul: Actualităţi Urbane, Odiseea spectacolului fără virtute Ed. Ars Docendi. Pe lângă toate acestea este membru fondator al Centrului cultural Bogdan Petriceicu Hasdeu.

 

SemneBune: Când i-am cerut să mi se descrie:

Oana Camelia Şerban: Paradoxal, deşi am o fire grafomană, întrebarea care mă paralizează e una de natură biografică. Uneori scriu doar pentru a evita să vorbesc despre mine direct. M-am născut într-o zodie bună, fără prea mult noroc, dar cu suficient spirit critic cât să fac din viaţa mea o foaie de calcul, uneori cu multe acolade şi (nietzschean, aşa zicând, voinţe de) puteri. Cu temperamentul meu iernatic şi bucolic, moştenit din 28 decembrie 1991 am scris cu sete lirică, eseistică, dramaturgie şi puţină filosofie, cât un zvâc pasional de etică şi de estetică. De puţină vreme, ca orice om în căutarea locului său, mă bucur de jurnalismul cultural, încercând, pe cât cu putinţă, să-l cresc ca pe un mod de viaţă, printr-un condei public dar prin confesiuni intime, autentice, alte tuturor gândurilor care depun mărturia anilor mei. Ca om care se îndeletniceşte cu filosofia, aparent primesc ad hoc o identitate născută parcă din prejudecăţi acide, cu tot bucolicul lor: nu am avut turnul meu de fildeş niciodată şi am iubit pământul. Filosofii sunt rareori intelectuali de fotoliu – încă mai am rezerve dacă nu cumva o asemenea conjunctură ar impune o contradicţie în termeni- : prin spiritul critic şi meditativ, cred că rămân o clasă (intelectuală şi socială) pragmatică, prin conduita vitală şi maniera de a gândi. Observi că déjà am început să generalizez şi să vorbesc despre oamenii de lângă mine : nu neapărat exclusiv creştineşte, cât sub lupa idealurilor mele, încă mai cred că suntem, printr-o genealogie morală şi sufletească, Ceilalţi. Eu sunt uneori o bucată din Ceilalţi, aşa cum deseori văd, adunând tot ce au ei mai bun, la un loc, nu ceea ce sunt ci ceea ce aş putea să devin.

 

SB: De ce masterandă la filosofie ? Ştiu e greu să eviţi să pui o astfel de întrebare. De unde pasiunea pentru filosofie, dar pentru literatură ?

OŞ: A început să mi se pară de bun simţ ca atunci când mă recomand ca „absolvent de filosofie” să explic îndată „De ce Filosofia ?” –chiar dacă întrebarea nu e rostită dar stă să se reverse din privirea tuturor, la fel de natural pe cât mă revolt când, în spaţiul public, în josul articolelor pe care le semnez, câte un cititor se adresează impersonal, „voi, filosofii…”, de parcă toţi absolvenţii de filosofie sunt musai filosofi. Precaut ar fi să ţin cont de două amendamente, mai înainte de orice altă lămurire: 1. Ne-am obişnuit să operăm cu etichete într-un domeniu  prea puţin tolerant la asemenea „nominalizări”, prin înseşi deschiderile sale; 2. Simplul fapt că membrii comunităţii de filosofi încă transformă, sursa opţiunilor şi apetenţelor pentru filosofie în obiectul unor polemici cordinale, într-un ansamblu de replici colorate, pasiuni şi eşecuri motivate,  ne arată că mutarea acestui dialog în spaţiul public ar trebui să scadă mirarea cu care primim întrebări cotidiene, de cele mai multe ori rostite reticent ori speculativ, precum „există meseria de filosof?” ori „de ce ai mai alege astăzi să studiezi filosofia?”. Adevărul este că pentru noi, cei din breaslă, problema e una a „rosturilor” şi indiferent că suntem studenţi, profesori, cercetători ori absolvenţi de filosofie angajaţi în diferite domenii cu aplicabilitate practică (administraţie publică, jurnalism, management, impresariat cultural etc), măcar o dată în viaţă, ne interogăm, intim şi responsabil: 1. La ce bun filosofia? 2.  În ce măsură, odată ce ai apucat acest drum, te poţi abate de la el?Am ales Filosofia ca primă opţiune academică şi a fost voinţa mea ca aceasta să fie singura facultate la care să susţin un concurs de admitere. Fireşte, povestea mea pare să manifeste mai mult interes pentru tinerii care, ca absolvenţi ai anilor de liceu, trebuie să arunce zarurile cu tâlc şi eventual să nimerească o dublă, în încercarea de a alege cu noroc şi un back-up, în care cazul în care planul de prima mână nu reuşeşte. Eu nu am avut alegeri „la mâna a doua”. E hilar când privesc în urmă: familia şi-ar fi dorit să urmez medicina sau dreptul, şi chiar am crezut, ani buni, că se va întâmpla astfel, în liceu mi-am dat seama că dorinţele mele se zbat între litere şi teologie, iar când a trebuit să dau socoteală, „de bună voie şi nesilită de nimeni”, ce aleg pentru viaţa mea, mi-as spus că orice aş scrie în dreptul opţiunilor mele, trebuie să nu regret, să nu devină  obiectul unui compromis, să fie în acord cu voinţa şi putinţa mea şi să mă facă să mă simt împlinită. Am ales Filosofia. Acum glumesc pe seama celor care făceau speculaţii pe urma alegerilor mele şi le spun, păstrând puţină rigoare şi distanţa cuvenită prin raportare la domeniile de activitate şi carieră care îmi păreau viabile, că filosofia mă lasă să le fac pe toate acestea deodată şi să mă simt ca şi cum aparţin numai ei. Ceea ce, dincolo de exactitatea după care poftesc toţi în formaţia profesională, pe mine mă face să mă simt mai umană, dacă îmi e îngăduită formularea, şi mai mulţumită de sine. Cei care mai ţin minte filmul Jeux d`enfants, or să înţeleagă ceea ce urmează să spun: pentru mine, Filosofia a fost un pariu de forma Cap ou pas Cap? Să merg pe un drum care mereu o să îmi fugă de sub picioare, fără a avea puterea să alerg, ci să merg bătătorit şi cu răbdare: Cap ou pas Cap? Să văd dacă am puterea de a împăca o viaţă academică, plină de capricii şi obârşii occidentale, fără a o separa de cea personală, ci de a face ca ceea ce am mai intim şi ceea ce am mai public, mai aruncat la iveală, ce am mai bun în gândire şi ce am mai demn de dăruit celorlalţi un întreg care  să fie deseori pus la îndoială  venind din partea unui om aparent „fără meserie”, ca filosof: Cap ou pas Cap? Să ai împlinirea de a înţelege că îţi pui o viaţă întreagă în slujba unei profesii doar la o primă vedere, când de fapt, filosofia te pune în slujba propriei tale vieţi, chiar dacă, pentru început, ani buni de aici înainte vei fi doar un absolvent de filosofie, Cap ou pas CapEu zic Cap(abilă). De asta am ajuns aici, acum, şi scriu aceste rânduri care acum trei ani ar fi sunat poate altfel. Adevărul e că întotdeauna mi-am dorit o viaţă de catedră. Mai apoi, să scriu. Filosofia mi le-a dat pe amândouă, iar dacă mă necăjesc când cineva îmi spune că sunt, ba dintr-o prejudecată comună, ba pentru că nu pricepe foarte bine cu ce mă îndeletnicesc eu, că sunt „filosof” şi nu „absolvent de filosofie”, e pentru că meseria asta– atât cât putem vorbi despre ea- îţi dă simţul măsurii şi al demnităţii. De ce ar mai alege cineva astăzi filosofia? Trăim într-o lume tărcată, în care pentru a putea răzbate, e bine să te căleşti cu un joc de forma Cap ou pas Cap. Facultatea de Filosofie e un loc în care educaţia ascultării, a comunicării şi a experimentării au locul lor de la bun început. Dialogurile libere, relaţia student-profesor, una dinamică, deschisă, critică de ambele părţi, mediul intelectual în care te poţi dezvolta crescând într-o dimensiune antiseptică pentru microbii psedo-culturali secolului XXI, sunt doar câteva dintre fructele promise şi neinterzise ale filosofiei. Nu e un păcat să fii consecvent, riguros, critic, de la un punct, creator: de opinii, de perspective, de valori, de viaţă. Pentru toate acestea, am ales filosofia şi cred că o vor alege şi alţii.

Indiferent de ce o să se întâmple, ştiu sigur că între a fi un dascăl bun, un jurnalist onest sau un scriitor care să aducă bucurie, prin rândurile sale, celor care îl citesc, o să am satisfacţia că cel puţi voi trăi demn, şi acesta e doar unul dintre meritele filosofiei. Ştiu, societatea pare să spună altfel lucrurilor. Dar e bine că vocea mea şi a ei cânta deseori după partituri diferite. La limită, filosoful, ca voce a „cetăţii”, mereu a fost un timbu distinct. Societatea trebuie însă să asculte lucrurile şi altfel, nu doar să le numească, să le eticheteze, să le împartă şi să le adune. Un absolvent de filosofie va ştii nu doar cum să facă asta, ci şi de ce. Pentru acest privilegiu, nu aş da filosofia pe nimic altceva. Am ales.

Cu literatura e altceva. Cu ea am crescut. Uneori, când nu scriu, fie şi înainte de culcare câteva rânduri, mă simt vinovată. E ca şi cum am păcătuit ţinând într-o minte uitucă un gând curat care ar fi putut să fie liber numai cu o răsucire de condei. Pentru mine, literatura e terapeutică, filosofia disciplinatoare. Scriu ca să trăiesc, cu zvâc şi suflet, scriu ca să vorbesc cu mine şi să mă apuc, cumva, dintr-o lume de prea plin. Postmodern, literatura e un bun de consum, dar în sensul cel mai practic cu putinţă: eu mă hrănesc cu ea. Din cauza asta, trăiesc liber. E un lucru de care puţini oameni se bucură în viaţa aceasta.

 

 SB: Despre publicaţiile tale… atât filosofice cât şi literare, cum au fost primite? În plus, spune-mi… Cum se scrie filosofia ?

OŞ: Literatură « cu premeditare » rareori este cu putinţă. În sine, literatura este o lucrare cu har. Tot ce am scris, am scris dintr-un impuls, dintr-un elan, dintr-o foame de linişte. Nu m-am săturat dar am încercat să variez meniul. Poezie scriam la vârste fragede, iar incursiunile metafizice şi estetice nu au lipsit niciodată. După publicarea volumului de filosofie, versurile s-au cristalizat dar au început să devină tot mai rare. Filosofia te coboară cu picioarele pe pământ. De aceea, eseistica a fost pasul meu firesc după mersul de infant, cu tot haosul lui organizat. Uneori am scris dintr-o saţietate afectivă, alteori doar pentru că mi se părea cel mai bun lucru de făcut într-un anumit moment. Dar literatura m-a vindecat de micile mele drame, de îndrăgostirile mincinoase şi de capriciile vârstei. De aceea, niciodată nu recitesc ce am scris. Nu îmi citesc niciodată cărţile, e un turment. Le închei tocmai ca să trec la următoarea. În filosofie, lucrurile sunt altfel. In această dimensiune am scris mereu în acord cu credinţele şi convulsiile mele axiologice, de aceea, cartea de etică şi de estetică este o radiografie contemporană a societăţii postmoderne, loială opţiunilor personale şi academice de cristalizare a identităţii personale. Un filosof trebuie să scrie onest. E singurul imperativ care a devenit religia mea monoteistă într-ale scrierii filosofice. De fapt, opţiunile mele sunt limpezi : obsesia dezvoltată între a trăi bine şi a trăi frumos şi-a găsit ecoul în etică şi în estetică. Pe de altă parte, sunt disciplinele mele de suflet. Didactic, au fost tot ce mi-au făcut studenţia mai nobilă. Odată cu filosofia modernă şi contemporană, mi-am fixat un orizont mai amplu de lucru, unul care mă pasionează şi căruia îi închin toate demersurile de cercetare din ultima vreme. Scrierea filosofică este una sistematică şi sistematizatoare, dar şi aici inspiraţia îşi are o boemă suveranitate. În lumea ideilor, vorba lui Platon, iubirea de Bine, Adevăr şi Frumos trebuie să treacă prin Înţelepciune. Scrierea filosofică e una prin excelenţă matură. Nu întâmplător, m-a dospit altfel. Filosofia m-a educat. Pentru unii, ea rămâne luciditatea cu note de subsol. Pentru mine, e o dimensiune generoasă de cercetare pentru o carieră umanistă ale cărei cărţi scriu, dincolo de toate, cronica ta de viaţă.

SB: Care îţi e cea mai dragă carte dintre cele publicate?

OŞ: Când ai copii, îi iubeşti la fel, fără diferenţe. Îmi îndrăgesc toate cărţile, pentru că ele sunt eu şi cei dragi mie la un loc, în diferite momente. Academic, Moartea fericirii light, de la reforma etică spre metafora estetică e mica mea biblie : acolo am promis cu toată convingerea că morala datoriei trebuie să îşi dezvolte revirimentul în postmodernism, în ciuda tuturor rezistenţelor. Într-un fel, e botezul meu academic. Cea mai iubită carte pe care am scris-o însă este un roman nepublicat, autentic, îngânat cu viaţa reală, un volum scris, după cum spuneam, terapeutic, care va vedea poate lumina tiparului la una dintre editurile noastre principale. Nu m-am descotorosit încă de această carte, nu am dat-o tiparului, pentru că mereu revin la ea. Se scrie de la sine. In câţiva ani, poate o să îţi spun la o cafea povestea ei.

SB: Dacă, să zicem, ţi s-ar oferi ocazia de a te reîntoarce în timp şi a modifica ceva la una dintre cărţile tale, pe care ai alege-o?

OŞ: Aşa a fost, se-ntâmplă-n viaţă, e cartea cea mai sinceră şi mai simplu scrisă publicată până acum. La un moment dat, am scris într-una dintre pagini : « O să dau hârtia pe obraz și cerneala pe sânge: în roșeața pomeților mei zace rușinea de a fi nu vorbit mai devreme. Am pierdut ratiunea binelui și a răului. Asta înseamnă să trăiești la întâmplare ». După lansare, mi-am dat seama că de fapt, de fiecare dată am vorbit când am avut pe suflet ceva, deci uneori, mă simţeam de parcă purtam tăcerea celorlalţi pe umeri. E adevărat ce am spus atunci, am pierdut raţiunea binelui şi a răului. Trăim, prin asta, la întâmplare. Dar nu ştim să vorbim unii cu alţii despre asta. De aceea, aş rescrie paragraful cu pricina, ca un examen de conştiinţă pentru noi toţi. Mult mai volubilă e dorinţa rescrierii în cazul romanului despre care ţi-am spus mai devreme : acolo, rescriu pagini întregi în încercarea de a pune la cap un puzzle sufletesc animat de foarte multe rezistenţe. În principiu însă, problema e aceeaşi : autismul afectiv al celor de lângă noi. În viaţa reală, nu ai privilegiul rescrierii unei pagini de destin. Tocmai din această cauză, mereu tânjesc să ordonez lucrurile ei în naraţiunile sau eseurile care în loc de punct şi virgulă, pun punct unor conflagraţii meditative care îşi depăşesc rostul. Pe de altă parte, orice cuvânt rescris face o lucrare să fie o altă carte. Or, în setea de a trăi autentic, am lăsat toate rândurile aşa cum le-am scris prima dată. La mine, ideile nu au stat niciodată la sertar.

SB: Cât te influenţează ceilalţi autori?

OŞ: Lecturile mele sunt deseori avangarde punct contra punct. Am obosit să citesc despre licheism, despre politica partizanatelor amicale, despre strategiile postmoderne de a fi în viaţă ca fiinţă de hârtie. Se întâmplă uneori să sufăr o stepă de condei, un blocaj minor, în care nu pot scrie dar răstălmăcesc rânduri întregi închizând ochii. Acelea sunt zilele în care citesc cu foame tot ce îmi pică în mână, când aştept să mă vindece cineva. De obicei, mereu a fost Paler, citit şi recitit cu ardoare. Dar Foucault, Eco, Nietzsche, Moravia ori Camil Petrescu m-au cules mereu de la răspântii. Într-o vreme citeam cu prejudecăţi şi mă feream de literatura de consum. Postmodernismul m-a domesticit. Treptat, Veronica mortuară a lui Coelho şi Manunscrisul de la Accra au devenit lecturi bune pentru deplasările mele de rutină, iar de curând Castle e dezmeticirea mea din grila clasică de preferinţe. Sunt imprevizibilă în alegeri, deşi gusturile estetice nu mi s-au schimbat mult în ultimii ani. Orice autor nou e o întâlnire omenească, prea omenească. Nu poţi rămâne indiferent.

SB: Am văzut că eşti implicată în tot soiul de proiecte… la ce lucrezi în prezent? Cât despre planurile de viitor?

OŞ: Academic, proiectele importante necesită finanţare, una care momentan se prezintă îngheţată. Am încercat prin ADCF să realizez câteva proiecte dedicate dialogului academic între cercetători, studenţi, masteranzi şi doctoranzi din diferite dimensiuni ale filosofiei : conferinţele s-au materializat cu un ecou pozitiv, proiectele de tip workshop-uri internaţionale sunt depenedente în continuare de considerentul financiar prin prisma aplicaţiilor depuse. De câteva luni am înfiinţat însă Centrul Cultural Bogdan Petriceicu Hasdeu, un for instituţional care îşi propune configurarea unor politici educaționale care dezvoltă cultura hasdeiană într-un spațiu paideic, disciplinator și formator în dimensiunea europeană a învățământului preuniversitar; stimularea şi dezvoltarea cercetării de specialitate în mediul preuniversitar, respectiv constituirea unei comunităţi ştiinţifice în acord cu exigenţele europene. Activitatea Centrului Cultural Bogdan Petriceicu Hasdeu antrenează şi include, sub diferite forme, personalităţi de prestigiu din ţară şi străinătate, apelând la specialişti şi coordonatori de proiecte cu experienţă, instituţionalizând un parteneriat activ cu societatea civilă, pentru realizarea de acţiuni şi de evenimente în spiritul european al comunicării culturale. Centrul Cultural Bogdan Petriceicu Hasdeu are drept scop reprezentarea, promovarea şi protejarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în străinătate. Un prim proiect al centrului cultural este conferinţa naţională IGPE, Impactul globalizării asupra politicilor educaţionale şi formării profesionale în sprijinul dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere în mediul preuniversitar. Proiectul de faţă este în primul rând un proiect de dezvoltare a resurselor umane din educaţie. În vederea adaptării ofertei educaţionale la nevoile actuale ale pieţei muncii, proiectul propune întărirea unui învăţământ orientat spre competenţe. În al doilea rând, este un proiect de evaluare a calităţii formării profesionale şi de dezvoltarea a acesteia prin antrenarea participării tuturor actorilor implicaţi. Aceasta implică realizarea de studii privind formarea competenţelor profesionale în învăţământul preuniversitar, privind utilizarea instrumentelor (standarde, criterii, indicatori) de asigurare a calităţii formării profesionale, privind responsabilitatea socială a mediului preuniversitar românesc faţă de calitatea formării profesionale, privind capacitatea acestuia de a se adapta la cerinţele societăţii bazate pe cunoaştere precum şi la exigenţele comunităţii. Toţi cei care doresc să se implice pot accesa pagina oficială a proiectului în încercarea de a se alătura grupului de cercetători ori grupului ţintă.

Dincolo de toate, Centrul Cultural B.P.Hasdeu este un proiect pe care îl întrezăream de multă vreme şi pe care l-am realizat cu sprijinul unei echipe puternice de dascăli, cercetători şi oameni de cultură, sperând ca în curând să îi deschidem  o primă filială în străinătate. La dipol, încerc să îmi reorganizez teza în vederea publicării. În principiu, academic, proiectele universitare şi cele extracurriculare îmi guvernează trei sferturi din activitatea cotidiană. Continui proiectele editoriale începute la Adevărul, pe platforma de bloguri, rămânând cel mai îndrăgit spaţiu public de exprimare în care argumentarea şi gândirea critică nu sunt simple instrumente strecurate în discursuri joviale, ci catalizatorul celor mai scuturate opinii. Personale, poate prea personale, deci pe deplin libere. De asemenea, continui munca începută la Actualitatea şi colaborarea, începută de puţină vreme cu La Punkt ! Despre lumea în care trăim,  aşteptând cu entuziasm volumul de eseistică şi editoriale Actualităţi urbane. Odiseea spectacolului fără virtute. Personal, aştept ca cineva să scrie un capitol frumos în cartea vieţii mele. Poate un final fericit. Toţi poftim la asta deşi nu recunoaştem. E din volumul Cap ou pas Cap ?, în regia Oanei. Măcar de am lua jocurile copiilor în serios. Sunt căile cele mai simple către riscurile vieţii.

SB: Felicitări! Sper să atragi destui oameni! Ai un mesaj de transmis celor care ne citesc ?

OŞ: Nu am alt tâlc decât cel cu care mi-am început cartea pe care o aştept cât de curând : « Poate că nu vom mai fi niciodată la fel de tineri, neîntinați, nețărmuriți. Poate că or să ne năpârlească aripile ușor-ușor, până o să cădem pe pământ și apoi vom merge pe sub pielea lui. Poate că nimeni nu o să își amintească vreodată vorbele astea dar de acolo, de undeva, o să stea scrisă o strânsoare de cuvinte care vă spune că sensul lucrurilor cotidiene nu este o simplă nălucă. Ordinea lucrurilor nu e a firii, de cele mai multe ori, așa cum ordinea cuvintelor nu e a unei ierarhii de semnificații. Oamenii se schimbă și trebuie să învețe să mănânce din frimiturile vieții bune a celorlalți înainte de a mânca propria pâine ». Nu trăiţi la întâmplare.

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Studiază filosofia, scrie poezie, este efervescentă și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011 este și activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.

Număr articole publicate : 90